Categorie: Menire

Sunt o parte a Marelui Tot – despre menire (2)

Daniel IepureLeave a comment

    Acest articol are rolul de a ne trezi atenţia cu privire la un alt adevăr aparent ascuns, dar care se află la lumina oricărei conştiinţe treze: o paradigmă mult mai vastă asupra vieţii şi funcţionării noastre ca oameni.

    Suntem, fiecare dintre noi, „celule” în diferite niveluri crescânde ale „trupului” ierarhiei universale: familie, comunitate, localitate, ţară, umanitate, galaxie, Cosmos, Creaţie (planul fizic împreună cu toate planurile energetice de Manifestare).

adevarulascunslalumina parte tot

    Ce înseamnă asta? În primul rând, înseamnă că nu suntem singuri! (ar fi un bun subiect de meditaţie cel care se află în vreun moment de suferinţă…). Chiar şi fără a avea acces perceptiv la nivelurile energetice ale Creaţiei, constatăm cu uşurinţă că nu putem fi niciodată în totalitate izolaţi faţă de sistemul în care funcţionăm.

    Nivelul actual de dezvoltare al conştiinţei umane, este unul bazat pe individualitate (personalitate, ego, şi alte denumiri în funcţie de context). Însă această perspectivă este din anumite puncte de vedere orientată în sens invers legilor divine ale manifestării.

    Dumnezeu a creat totul exact aşa cum se aude (citeşte) aici: precum un tot: funcţional, organic şi sistematizat. Chiar dacă este alcătuit din miriade de părţi, acestea sunt părţi, şi prin urmare nu se pot izola în totalitate faţă de sistemul din care fac parte. Şi nici nu este cazul…

    Un bun exemplu sunt degetele mâinii care, deşi oarecum separate în inidividualitatea lor de degete, ele nu sunt de fapt decât extensii ale mâinii, şi nu pot funcţiona fără de aceasta (precum şi noi suntem „extensii” ale lui Dumnezeu şi nici măcar nu ne putem concepe existenţa, separată de Creator).

    Pentru buna (chiar perfecta) funcţionare a acestor părţi în totul de ansamblu, El a creat şi anumite Legi-Principii, care guvernează şi ordonează totul. Aceste principii, împreună cu imposibilitatea de izolate totală, sunt două aspecte interdependente: legile Universului ne „îndeamnă” sau chiar ne „forţează” să conlucrăm cu exteriorul (cu ceilalţi, cu alte aspecte, fiinţe sau niveluri ale Creaţiei) şi în acelaşi timp comunicarea, conlucrarea şi conectarea noastră cu orice din exterior se face pe baza acestor legi şi generează armonie doar atunci când aceste legi sunt respectate.

    Putem deduce uşor din acest punct de vedere că noi de fapt avem un loc mai mult sau mai puţin „prestabilit” în tot acest angrenaj, şi că în Creaţia lui Dumnezeu „nu suntem de capul nostru”. (Este un subiect foarte vast pe care îl voi integra într-un set mai amplu de articole, cu subiecte precum liberul arbitru, menirea, şi altele). Pe scurt, şi pentru acum , voi preciza doar că legătura dintre noi şi sistemul în care ne aflăm este realizat dintr-un anumit punct de vedere de manirea noastră.

    Revenind la exemplul cu degetele, putem să îl extindem la organe. În totul coeziv al anatomiei şi fiziologiei omului, fiecare organ joacă un anumit rol. Adică are o anumită menire. Pentru ca totul să funcţioneze armonios, organele trebuie să funcţioneze la parametrii precişi şi optimi. Altfel apare boala. Sau moartea.

    Ce se petrece cu un organ sănătos? Funcţionează la locul lui şi face o anumită sarcină pentru bunăstarea armonioasă a ansamblului corporal.

    Ce se petrece cu un om „sănătos” din punct de vedere al rolului său în societate/umanitate/Creaţie? Funcţionează la locul lui şi realizează o anumită menire pentru armonia de ansamblu a sistemelor superioare în care este precis integrat (sau mai bine zis, divin integrat).

    Şi precum un organ care primeşte la locul lui toate cele necesare pentru a-şi face treaba, la fel un om, dacă se află integrat acolo unde este armonios necesar, preimeşte la rândul lui de la Univers tot ce are nevoie pentru a-şi face menirea. Altfel spus, nu duce lipsă de nimic.

    Toate situaţiile de dizarmonie, eşec, lipsă, frustrare, neajuns, rău, suferinţă, se petrec din cauza lipsei de „aliniere” dintre om şi ansablul din care face parte. Altfel spus, din cauză că nu îşi face menirea.

    Imaginaţi-vă doar, un organ care o ia razna la fugă prin corp, pentru că aşa i s-a pus lui pata, sau pentru că aşa consideră el că este bine (fără să îi pese de exterior), sau pentru că a fost împins din cine ştie ce suferinţă… Poate vreo „suferinţă din dragoste” pentru un alt organ…

    Deşi nu vedem asta cu ochii fizici, situaţia este simultan la fel de ironică şi la fel de gravă şi pentru om. Ruperea de Dumnezeu, trăirea în afara menirii şi în afara fluxului binelui şi bunăstării sunt realmente „boli” dintr-o perspectivă spirituală. Iar în contextul actual al omenirii, dizarmoniile de tot felul au ajuns să fie considerate ca fiind fireşti, iar „lupta pentru supravieţuire, ceva la ordinea zilei…

    Dar pentru că noi nu „trăim doar pentru a plăti facturi şi pentru a muri”, adică nu existăm doar pentru noi înşine, este binevenit şi chiar stringent necesar să funcţionăm în armonie cu locul nostru dat de Dumnezeu şi primit „cu dragă inimă” de sufletul nostru, să ne trezim din punct de vedere spiritual, şi să ne realiză menirea.

    Putem începe întotdeauna (cum este de altfel şi firesc), de la locul în care ne aflăm şi să simţim cu inima dacă ceea ce suntem şi ceea ce facem este „aprobat” de inima noastră, de intuiţia noastră, de aşa zisa voce a sufletului.

    Nu este cazul întotdeauna să creştem pe vreo anumită treaptă ierarhică a lumii în care ne aflăm, dar este necesar să aducem un plus de calitate şi valoare exact acolo unde aflăm, iar acest lucru ne va aşeza spontan şi armonios, poate progresiv, către locul care ne aparţine.

    Revenind la exemplul anatomic, creierul şi colonul (spre exemplu) au fiecare locurile lor foarte bine stabilite şi ar fi un dezastru dacă ar face schimb de roluri. Sau de locuri… Precum la fel de dezastruos ar fi să existe o societate în care să fie doar regi şi niciun cavaler, sau doar cavaleri fără niciun rege.

    Revenind la exemplul de la început, cu cel care suferă din singurătate, se spune că pentru a învinge depresia este suficient să dăruieşti ceva: zâmbet, floare, cadou, serviciu, sau cu atât mai mult o acţiune în conformitate cu propria menire. Acest gest, în aparenţă mic, pune în funcţiune legi foarte importante ale Universului, şi are o caracteristică aparte: îl scoate pe om din limitele sale şi îl orientează către ansamblul din care face parte. De aceea şi efectul lui este atât de special.

    Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în aflarea şi în punerea neîntârziată în practică a menirii pe care o aveţi.

Prof astrolog Daniel Iepure

Următorul articol.

Despre menire (1)

Daniel IepureLeave a comment

Ideea de a scrie acest articol a venit în urma unei întrebări  ce mi-a fost adresată, bineînţeles pe tema menirii. Am conştientizat faptul că mulţi căutători spirituali, din cauza neînţelegerii anumitor detalii, atunci când se izbesc de acest subiect stagnează, deşi firesc ar fi să păşească mai departe.  

Ce se întâmplă, de fapt, când vine vorba de menire?

puzzle

Ideea de menire „acoperă” o zonă mult mai largă decât mentalul nostru discursiv. De aceea, cu ajutorul minţii nu putem percepe decât o mică parte din ceea ce este cu adevărat menirea, iar pentru a o înţelege profund, este necesar să ne accesăm şi mitea superioară, supramentalul.

Mintea noastră percepe lucrurile cam în acest mod: „sunt o fiinţă umană, o individualitate, deci eu am o menire; pe care dacă nu am găsit-o, trebuie să o caut, să o găsesc, şi abia apoi mă pun pe treabă cu adevărat şi pot să aduc acestei lumi fărâma mea de adevăr şi de iubire”. Oamenii de obicei se împotmolesc chiar din start, la acea parte cu „îmi ştiu sau nu menirea mea adevărată”. Pentru că mintea, aşa cum este ea construită, are nevoie să înţeleagă, concret, că „menirea mea este să fac un anumit lucru; poate că treaba ce o am de făcut s-o schimba, dar asta trebuie să ştiu când se întâmplă, şi din acel moment încolo nu mai fac un anumit lucru, ci altul”. Cam aşa se desfăşoară raţionamentul minţii. Şi câtă vreme ne aflăm prinşi în această paradigmă, consumăm mult timp şi multă energie pentru a afla aşa zisa menire, căutând de cele mai multe ori prea departe, iar atunci nu o „vedem” tocmai pentru că ea se află mult aproape de noi…

Legat de ideea de a face un anumit lucru, vom vedea mai jos că un prim pas major în înţelegerea profundă a menirii nu ţine doar de a face ceva, ci în special de a fi, şi anume, a fi cine suntem cu adevărat.

Primul lucru care mi-a dat mult de gândit pe vremea în care aceste aspecte încă se clarificau în înţelegerea mea, a fost un citat din scrierile orientale, care spunea ceva de genul: „menirea te-a ales”. Asta, la acel moment, îmi întorsese oarecum pe dos tot ceea ştiam sau credeam până atunci despre menire.

Şi anume: nu eu mi-am ales înainte de naştere o menire pe care să o îndeplinesc, ci, într-un anume sens, un aspect, un lucru care se dorea manifestat în această lume, o idee, o părticică din voinţa divină m-a ales pe mine ca şi cel mai potrivit canal prin care ea poate să se manifeste aici (voi trata conceptul de „canal” sau „releu” într-un articol distinct).

Pornind de la citatul „menirea te-a ales”, am realizat în timp că ideea de menire este extrem de complexă şi (atenţie!) nu se reduce doar la a face un anumit lucru. Mai degrabă, prin natura ei, menirea determină ce anume este de făcut la un moment dat, şi aici vine următoarea parte inresantă a menirii, şi anume aceea că ea este într-un anume sens „adaptabilă”: niciodată nu o să  ne simţim inspiraţi de către divin să facem un anumit lucru pentru care nu suntem potriviţi, sau (chiar mai mult) pentru care nu suntem pregătiţi în acel moment. Menirea merge „mână în mână” cu propria noastră evoluţie spirituală, care, la rândul ei, este determinată de ritmul cu care alegem să ne parcurgem experienţele şi să ne învăţăm lecţiile. Cu cât interior ne apropiem mai mult de noi înşine şi, echivalent, de menirea noastră, aceasta ni se revelează tot mai mult, astfel încât uneori descoperim aspecte sau acţiuni care simţim cu toată fiinţa că fac parte din menirea noastră dar care, dacă cineva ni le-ar fi „livrat” cu ceva timp în urmă, ne-am fi crezut nepregătiţi pentru ele.

În aceeaşi ordine de idei, când acţionăm în conformitate cu menirea ce o avem, este posibil să continuăm acţiunea respectivă mai multă vreme, dar există cazuri în care ne simţim îndrumaţi înspre de o altă inspiraţie – către o altă acţiune care ne va împlini şi mai mult; uneori, aşa suntem „ademeniţi” în direcţia noastră cea mai înaltă, fără ca pe moment să vedem toate conexiunile şi implicaţiile viitoare ale acelei turnuri; de fapt, de cele mai multe ori nu vedem acel posibil viitor, şi abia după ce un „capitol” al vieţii noastre se încheie, privim uimiţi în urmă la „cât de minunat s-au legat toate”, recunoscând cu umilinţă că, pe atunci, nu aveam nicio idee că acel cutare lucru s-a întâmplat de fapt pentru a ne aduce în situaţia actuală.

Aşadar, nu gândirea, ci intuiţia este cea care ne poate conduce spre ce avem mai înalt în noi. Intuitiv, putem efectiv şti ce anume ne va aduce o anumită experienţă. Chiar dacă sistemele mentale sunt mai „dense” şi mai la îndemână, şi uneori le cedăm autoritatea interioară, în final, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ştim că atunci la început, de fapt, undeva în noi, intuiam cu precizie ce urmează să se întâmple; doar trebuia să fim atenţi, şi să sacrificăm nişte iluzii pentru ceva la care oricum am ajuns, în final.

Orice individ este unic, orice cale este unică, şi orice menire este unică. Faptul că existăm are un scop aparent ascuns („ascuns la lumină”, pentru cel pregătit să vadă), iar acest scop este tocmai menirea noastră, sau mai bine zis valenţa cea mai înaltă a ei.

La fel, şi în fiinţa noastră, pe lângă nenumărate alte părţi, există o parte mai înaltă, care ne inspiră şi ne ghidează necondiţionat, ne susţine oridecâte ori „o dăm în bară”, oferindu-ne mereu ceva mai bun şi mai înalt, oriunde ne-am afla pe drumul evoluţiei noatre. Această „parte înaltă”, superioară, ne îndeamnă, până în ultima clipă a vieţii, să urmăm prin alegerile noastre acele aspecte „încadrate” în menirea ce o avem, pentru că în tot ce avem de făcut sau putem face conform menirii, noi şi numai noi suntem singurele fiinţe din Creaţie care am putea face acel lucru în acea manieră unică, pentru a împlini/manifesta respectiva idee care este tocmai menirea noastră. Altfel spus, noi suntem cel mai potrivit canal de  manifestare pentru menirea pe care o avem. Altfel, nu am exista, sau am exista într-o altă formă, şi am avea alte caracteristici.

După cum am precizat mai sus, menirea nu ţine de a face ceva anume, ci de a fi tot mai mult cine simţim că suntem cu adevărat. Ea nu ţine astfel atât de mult de acţiunea în sine, ci mai degrabă de starea interioară pe care o avem, inclusiv cu privire la noi înşine; nu de ce facem, ci de cum facem tot ceea ce facem. Putem face acelaşi lucru, care să fie în acord cu menirea noastră, în două moduri: din teama de a nu ne termina proiectele „la timp”, de exemplu, sau din propriul ritm interior, fără grabă, pur şi simplu ca o exprimare liberă a profunzimilor fiinţei noastre, pentru că făcând acel lucru ne simţim împliniţi. Deşi acţiunea concretă este aceeaşi, diferenţa este enormă, şi totul ţine de atitudinea noastră lăuntrică, pe care, în fond, nu ne-o poate da (şi simultan nu ne-o poate nici lua) nimeni şi nimic.

O „metodă practică” în aprofundarea propriei meniri este următoarea: în orice moment, acţionează cu totul în direcţia care îţi aduce cea mai profundă împlinire sufletească perceptibilă în acel moment. Nu direcţia care aduce cele mai multe beneficii, nu direcţia care împlineşte cumva toate domeniile vieţii, nu alte direcţii care sunt mai mult gândite decât simţite.

Bineînţeles, putem avea momente în care să ne fie greu să discernem care este acea direcţie, dar atunci când inima şi mintea noastră sunt liniştite, inspiraţia vine singură. Şi, de principiu, la un moment dat există o singură direcţie, un singur aspect, o singură acţiune care simţim că ne aduce cea mai profundă împlinire. În contextul vieţii de aici, aşa cum este ea acum, putem avea chiar dificultăţi în a face ceea ce ne împlineşte cel mai mult, mai ales o bună parte a timpului. Totuşi, întotdeauna avem resursele necesare pentru a acţiona, fie câtuşi de puţin, în conformitate cu nivelul şi starea la care ne aflăm atunci. Întotdeauna cunoaştem urătorul pas de făcut, dacă suntem sinceri şi lucizi. Pentru că orice acţiune, chiar şi orice gând, creează un efect în direcţia dorită, şi adăugând fără încetare, chiar şi puţin câte puţin, se creează un fenomen similar bulgărelui de zăpadă care pe măsură ce se rostogoleşte, creşte tot mai mare şi mai mare. Oricât de mare ajunge, şi poate ajunge enorm, a pornit iniţial de la acel mic bulgărel care „nu şi-a găsit locul” şi fiind mai îndrăzneţ, a început să o ia la vale.

În concluzie, cea mai potrivită exprimare nu este că „eu am menirea asta”, ci „eu sunt menirea asta”. Într-un anume sens, ea m-a adus aici în această lume în care exist sub această formă şi nu alta, ea mă ţine în viaţă şi îmi dă tot ce am nevoie în momentul în care am nevoie, ea se „adaptează” dacă evoluez sau involuez şi ea îmi „determină” plecarea mea din această lume, atunci când nu o să mai am nimic de făcut sau când ceea ce pot să fac nu mai este potrivit aici, şi asta fie că am făcut „prea puţin”, fie că am făcut suficient în contextul lumii actuale. Nu se pune problema să descopăr menirea, ci să o aprofundez, exact din contextul în care mă aflu acum. Nu am ce descoperi pentru că ea este atât de intim legată de mine, încât însuşi actul căutării ar putea să mă îndepărteze de la ea. Pot doar să acţionez în conformitate cu acea „voce a sufletului”/intuiţie/inspiraţie, care simt că în interior îmi aduce cea mai înaltă şi mai sublimă stare, cea mai pură fericire, cea mai adâncă împlinire.

Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în urmarea neîncetată a menirii pe care o aveţi.

Următorul articol.

Prof astrolog Daniel Iepure

Cum ne recunoaştem menirea – despre menire (3)

Daniel IepureLeave a comment

    Primesc deseori întrebarea „(acum, că mi-am dat seama de importanţa cunoaşterii şi aplicării menirii), cum aflu care anume este menirea mea? Ce să fac concret?”

    Deoarece menirea însăşi, după cum am văzut în primul articol, este un drum autoadaptabil şi nu o realitate „statică”, respectând armonia şi liberul arbitru al vieţii celui care o trăieşte şi o explorează, găsirea răspunsului la această întrebare implică un drum, care nu este altul decât tocmai drumul menirii, în prima sa etapă.

    Altfel spus, în momentul în care începem să ne întrebăm care ne este menirea, este greşit a aştepta în mod anemic apariţia unui răspuns rigid sau căutarea unui astfel de răspuns pentru ca abia apoi să începem să ne mobilizăm în a ne realiza menirea.

    Din punct de vedere al ideii că menirea este acea realitate care urmăreşte să se exprime prin noi, căutarea acesteia (cel puţin în afara noastră) este un non sens. Este ca şi cum cel care îşi caută asiduu prin casă creionul pe care, mai devreme, l-a aşezat după ureche…

    Iar din punct de vedere al faptului că menirea este, după cum am descris tot în primul articol, „adaptabilă”  ca şi nivel al dezvăluirii sale, este din nou un efort inutil acela de a afla ceea ce poate deocamdată nu suntem pregătiţi să cunoaştem.

    Care este atunci, cea mai înţeleaptă atitudine?

    Acţiunea.

    Să facem ce deja ştim. Să facem acel lucru care ne-a fost inspirat de intuiţie. Să ne informăm acolo unde simţim inspiraţia cea mai profundă.

    Deoarece trăim într-o lume fizică, acţiunea, practica, exerciţiul şi experienţa directă au valoarea supremă. Acţiunea este însăşi primul pas pe acest drum al revelării şi apoi a punerii în scenă a menirii.

    Poate că în acest punct, unii ar spune: dar dacă drumul pe care o iau este greşit?

    Răspuns 1: până să te asiguri de asta, trece timp. În acel timp, experimentarea acelei acţiuni şi mai bine zis rezultatele eperienţei vor clarifica fără nicio umbră de îndoială dacă acel drum este bun sau nu.

    Răspuns 2: dacă drumul este greşit, câştigi o lecţie. Acum, la început, când „pierderile” sunt minime, decât să o înveţi mai târziu când nu îţi mai permiţi timp şi resurse pierdute sau când acestea capătă o valoare mai mare pentru tine.

    Ideea este că, ori pe ce parte întoarcem situaţia, avem de câştigat acţionând şi avem de pierdut aşteptând sau căutând la modul teoretic.

    Tot în urma unor experienţe de viaţă de cele mai multe ori, ne putem „antrena” să deosebim (să discernem) intuiţia (vocea sufletului) de celelalte voci ( de cele mai multe ori agitate) din interiorul nostru, iar dacă avem şi credinţa suficientă pentru a o urma, aceasta ne va scăpa de multe ocolişuri inutile.

   Şi acum, ideea finală, precum „cireaşa de pe tort”: ar fi absolut necesar să avem încredere deplină în principiul (nu idee, nu filozofie, nu fantasmă, ci principiu), că întotdeauna ştim următorul pas de făcut.

    Da, nu ştim tot drumul, pentru că însuşi drumul se va desfăşura într-un fel sau altul în funcţie de alegerile noastre şi de „viteza” noastră de evoluţie, dar, pentru momentul în care ne aflăm, există o paletă clară de nivele ale calităţii alegerilor de făcut: de la foarte înalte la foarte degradante. Sau mai scurt spus, de la foarte bune la foarte proaste. Dacă suntem suficient de sinceri şi atenţi cu noi înşine, pasul potrivit, alegerea înţeleaptă şi drumul cel bun, sunt în orice moment al vieţii, clar şi uşor de descifrat.

    În articolul viitor voi dezvolta 3 modalităţi de aflare a reperelor care ne conduc pe drumul menirii personale.

    Vă doresc succes în acţiunile dumnezeiesc inspirate pentru evoluţia voastră.

Prof. astrolog Daniel Iepure