Dragă Mihaile,
Sunt Daniel, un om care s-a născut la aproape un secol după ce tu ai plecat din lumea asta. Și pentru că ai fost o mare inspirație pentru mine dintotdeauna, am decis să îți zic unele lucruri despre noi, despre acum, despre ceea ce tu numeai la vremea ta, posteritate. Unele vești or să te bucure, altele ba.
Și pentru că prefer finalurile fericite, și de asemenea gustul bun rămas în gură după masă, o să încep cu cele mai puțin plăcute, doar pentru a încheia în optimism şi încredere.
O să încep chiar cu tine, și îți zic de la bun început că felul în care ești văzut azi nu cred că te va încânta prea mult. Și pentru a înțelege mai bine cele spuse, o să îți descriu chiar experiența mea.
Deoarece învățam bine la școală, dirigintele meu m-a pus în clasa a cincea să ghidez o serbare a zilei tale de naștere, prilej cu care am parcurs toată viața ta și am aflat pentru prima oară detalii despre tine. Apoi în liceu mi-ai fost tot mai drag și obișnuiam să citesc cu nesaț poezii ale tale pentru ca apoi, scăldat în acea beție lirică, să pun mâna pe stilou și să scriu și eu, oarecum în același stil cu al tău, pe care îl adoram și îl ador și acum. Apoi după liceu am început să studiez spiritualitatea orientală și viziunea orientalilor asupra vieții, creației și universului, și aici am avut primul șoc în ceea ce te privește: am regăsit o grămadă de perspective și detalii din cele spiritual-orientale în unele poezii ale tale; atât de multe, încât am stat să mă întreb: tu de unde știai toate acestea? Sunt mult prea multe încât să fie doar o coincidență! Așa că, având un acces sporit la surse mai puțin cunoscute de informare, și un puternic avânt de cunoaștere, am început să „sap” eu însumi în istoria ta. Și ceea ce am găsit m-a lăsat mut: de uimire că nu știam aceste lucruri până atunci, de admirație pentru tot ceea ce ai făcut, dar și de groază și indignare pentru felul în care ai fost tratat nu numai în scurta ta viață, ci și apoi. Pentru că vezi tu, Mihaile, ceea ce ai făcut în lumea asta a avut într-adevăr un ecou foarte puternic după moartea ta, și încă îl mai are și îl va mai avea mult și bine pentru oricine se știe în sufletul său că e pui de dac.
În acel moment al vieții mele am început să aflu că lumea aceasta nu este deloc așa cum mi s-a inoculat de la naștere și mai ales în școală, că aici în țara noastă și în extenso, pe întreaga planetă, suntem mai degrabă sub o forță de ocupație decât liberi, că lumea din punct de vedere a spiritului şi a bunului simţ e întoarsă pe dos și deși există demult posbilitatea unui belșug aproape nelimitat, sărăcia este predominantă, dar și prostia la fel.
Revenind, exact în această perioadă am aflat, oarecum în paralel cu cele despre lume, că tu de fapt ai fost altfel decât ni se spune: lucid și sclipitor la minte (cum dealtfel reiese în mod cvasi-evident din poeziile tale) nu nebun și sifilitic, luptător pentru o cauză nobilă nu un neadaptat sau dezaxat cu capul în nori şi un om puternic și influent nu un îndrăgostit anonim cunoscut doar în cercurile literare. Am aflat și că ai învățat sanskrita pentru a studia direct la sursă filozofia orientală și așa am făcut apoi corelația cu abundența de detalii și viziuni legate de planul spiritual, extrem de precise, genial așezate în versurile tale.
Dar poate cel mai uimitor lucru, și revoltător în același timp, a fost că de fapt, ocupația ta principală nu a fost aceea de a scrie poezii. Da, este şocant pentru majoritatea dintre noi, cărora ni s-a turnat mereu în minte, de mici copii după cum spuneam, „Eminescu poet, Eminescu poet”; sunt total de acord că eşti cel mai mare poet al acestui neam, dar principala ta ocupaţie a fost alta. Şi majoritatea dintre noi o ignorăm, deşi se află exact sub nasul nostru de mai mulţi ani: opera ta integrală cuprinde doar a opta parte poezii! Iar jumătate din ea este… operă jurnalistică.
Abia în această perioadă am aflat că de fapt tu erai un luptător înfocat pentru unitatea românilor de pretutindeni; atât de înfocat, încât ai deranjat pe mai marii vremii care s-au străduit apoi mult şi bine să te „mai potolească” după cum îşi ordonau între ei încă de pe atunci. Ei bine, află că te-au mai tot „potolit” şi între timp, atât de mult, încât uite, aproape că am uitat majoritatea dintre noi că Eminescu a fost mai mult jurnalist decât poet; de vreo 4 ori mai mult, dacă ne luăm după cifre.
Şi cel mai îngrozitor lucru pe care l-am aflat tot atunci a fost asasinarea ta. Da, este şocant, dar când a fost vreodată adevărul blând şi nederanjant? Dar aşa tăios cum este, adevărul, fiind un principiu sădit de Dumnezeu la facerea lumii, mai are şi bunul „obicei” de a fi trainic, şi de a găsi mereu câte o portiţă de scăpare în faţa reprimării şi a cenzurii. Astfel, în ciuda uriaşei dezinformări care ţi-a însoţit puţinii ani de viaţă şi mulţii ani de după moarte, au tot scăpătat ici colo mărturii şi consemnări care se confirmă reciproc şi care puse cap la cap, ne arată cât se poate de clar, că pe măsură ce tu îţi înteţeai efortul de a trezi sufletul neamului românesc, forţele potrivnice ţie au început şi ele să se agite şi într-un final, după ce declararea nebuniei tale nu a prins la publicul care îţi cunoştea geniul, după ce internarea ta în spital şi ameninţările nu te-au „convins” să te opreşti şi după ce nici chiar mercurul otrăvitor nu a reuşit să te răpună, te-au omorât mişeleşte lovindu-te în cap, exact „la sursa” geniului tău şi a inspiraţiei tale în toate cele; evident, au pus asta pe seama vreunui nebun agitat care și-a găsit să dea cu pietre fix în capul tău. Imediat apoi, „prietenii” tăi (Maiorescu inclusiv) care te-au trădat în spirit şi susţinere, au luat „pentru protecţie” opera ta; şi au „protejat-o” atât de bine, încât anumite fragmente din ea nu au mai fost văzute vreodată de atunci și poate nici nu mai există.
Şi acum, chiar dacă posomorâţi şi trişti pentru destinul pe care l-ai avut, urmează veştile bune: dacă trăiai atât cât era de bun simţ şi firesc să fie, ţi-ai fi văzut visul împlinit cu ochii: la mai puţin de 30 de ani de la plecarea ta, românii s-au unit, nu doar în gând, ci şi în faptă, într-un singur neam, într-o singură ţară! Şi în ciuda anumitor eforturi de dezbinare a lor care deși sunt discrete și aproape de neobservat nu au încetat vreodată, ei sunt şi rămân în continuare uniţi.
Şi încă o veste bună: există deja sub „efortul peniţei” de stilou o carte care dezvăluie şi explică simbolurile şi principiile spirituale legate de crearea şi funcţionarea lumii și Universului care se găsesc în cele mai bune poezii ale tale, şi în curând o să iasă şi acestea la lumina tiparului și la îndemâna celor care doresc să le aprofundeze.
Vezi tu, ai murit cam devreme, dar ai apucat să faci destule lucruri bune şi frumoase, şi ceea ce ai iniţiat atunci, nu s-a stins, ci continuă. Aşa că, de acolo de unde eşti, te rugăm, mai pune câte un gând bun celor care îţi dezvăluie şi chiar îţi continuă (într-o formă sau alta) munca şi idealurile; nu de alta, dar în continuare avem mare nevoie.
Şi mai presus de toate, cu nespusă recunoştinţă, îţi mulţumim! Îţi mulţumim că te-ai luptat, că te-ai sacrificat, că ai scris, că nu te-ai lăsat; mulţumim că ai venit printre noi. Fără numele tău, fără spiritul tău şi fără influenţa ta, am fi mai puţin români decât suntem astăzi.
Daniel I.
