Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

email

    Se împlinesc 170 de ani de la naşterea lui Eminescu.

    Ca şi multe alte personaje care au fost autentice şi curate în intenţii şi fapte, Eminescu a fost şi el, mai ales de-a lungul vremii, victima unui curent de dezinformare minuţios orchestrat. Asta pentru că activitatea sa de poet nu a fost primară, şi el se mai ocupa şi cu alte lucruri…

    Înainte de a trece la partea de bază a acestui articol, adică cea care ţine de spiritualitate (pentru că Eminescu a avut o nebănuită şi neştiută aspiraţie şi activitate în acest sens), o să mă opresc întâi asupra unor… statistici, şi apoi asupra activităţii sale non literare.

    Mai întâi, ce ne zic cifrele:

    Ediţia Integrală Mihai Eminescu (Opera completă în 8 volume) apărută la editura Gunivas în 2016 are:

    Volumul I: Poezii: 780 de pagini;

    Volumul II: Proză. Teatru. Literatura populară, etc: 720 de pagini;

    Volumul III: Fragmentarium. Corespondenţă, altele: 624 de pagini;

    Volumul IV: Traduceri: 640 de pagini;

    Volumul V: Publicistică: 704 de pagini;

    Volumul VI: Publicistică: 704 de pagini;

    Volumul VII: Publicistică: 704 de pagini;

    Volumul VIII: Publicistică: 704 de pagini;

    În concluzie: jumătate din tot ce a scris Eminescu a fost în cadru jurnalistic. Deși îl cunoaştem ca fiind poet, el a scris de 4 ori mai mult,… altceva! Ce?

    Ei bine, aici intervine în povestea noastră o altă latură a vieţii lui (latură care l-a costat… tocmai viaţa): aceea de luptător naţionalist pentru unitatea poporului român şi pentru “unimea românimei”, pe care însă nu a prins-o în viaţă:

    „Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari

    Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,

    Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint

    Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,

    Lucind peste morminte cu faţa ei senină

    Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumină;

    Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer

    E-unirea Românimei… E visul meu de fier

    Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.

    Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,

    Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,

    Las Românimii toate grozavul frumos vis

    Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!

    Ridic cupa de aur în sânta pomenire

    Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

            Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

    În contextul politic de la acea vreme, Eminescu a devenit chiar deranjant, fiind urmărit de serviciile de informaţii ale Austro-Ungariei. După o lungă discreditare cu presupuse boli de tot felul, şi diverse înscenări, a fost asasinat. Da, acest adevăr poate să fie deranjant pentru cei ce au luat cunoştinţă doar de versiunea oficială falsă, dar, deşi supuse campaniei de dezinformare de care am pomenit la început, au răzbit în timp numeroase dovezi clare care, puse cap la cap, revelează adevărul morţii lui. Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, prozator, filosof, laureat a trei premii naționale „Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană publicat într-un an, afirmă: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică şi fizică) a fost doctorul Şuţu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Nu intru aici în detalii deoarece acest subiect nu face tema articolului, dar informaţiile autentice se pot găsi destul de uşor de către cel care le caută sincer şi deschis.

    Aşadar, să revenim la cele spirituale:

    Se ştie că Eminescu a studiat gramatica sanskrită şi a tradus astfel unele texte. Cel mai probabil, interesul său pentru această limbă a fost de natură spirituală, dorind să parcurgă textele originale ale înţelepţilor orientului.

    Personal, după câţiva ani de studiu al Shivaismului din Kaşmir, şi al unor aspecte conexe cu acesta, citind la un moment dat nişte poezii ale lui Eminescu, am fost uluit de evidenţa cu care transpar din opera sa învăţături orientale despre crearea lumii, despre legea karmei şi despre multe alte realităţi şi adevăruri de natură spirituală.

    Putem găsi aceste detalii şi simboluri, în poezii precum: Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Glossă. Şi pentru o înţelegere şi mai clară a adevărului spiritual „ascuns” sub lumina scrierilor lui, voi trasa pe scurt simbolismul din poezia „Cu mâine zilele-ţi adaogi…”:

    Cu mâine zilele-ţi adaogi,
    Cu ieri viaţa ta o scazi
    Şi ai cu toate astea-n faţă
    De-a pururi ziua cea de azi.

    În această strofă este evidenţiată realitatea de bază a momentului Prezent, punct esenţial de pornire în orice fel de evoluţie spirituală autentică, punct care este prin definiţie, „portalul de ieşire” din conştiinţa iluzorie a tridimensionalităţii.

    Când unul trece, altul vine
    În astă lume a-l urma,
    Precum când soarele apune
    El şi răsare undeva.

    Se pare cum că alte valuri
    Cobor mereu pe-acelaşi vad,
    Se pare cum că-i altă toamnă,
    Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

    Aici este evidenţiată continuitatea vieţii în planul fizic din perspectiva legii metempsihozei (reîncarnării), valurile fiind metafora fiinţelor din planul fizic (aparent diferite de la o epocă la alta), vadul fiind metafora vieţii în planul fizic, iar frunzele, mereu aceleaşi, simbolizează sufletele în revenirea lor constantă în vieţile fizice.

    Naintea nopţii noastre umblă
    Crăiasa dulcii dimineţi;
    Chiar moartea însăşi e-o părere
    Şi un vistiernic de vieţi.

    Din orice clipă trecătoare
    Ăst adevăr îl înţeleg,
    Că sprijină vecia-ntreagă
    Şi-nvârte universu-ntreg.

    De-aceea zboare anu-acesta
    Şi se cufunde în trecut,
    Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
    Ce-n suflet pururi ai avut.

    În această strofă este revelată realitatea Sinelui Suprem Nemuritor (Atman, în limba sanskrită), denumit şi spirit sau scânteie Divină, realitate eternă, nesupusă transformării spaţio-temporale, identic cu „comoara strânsă în ceruri” din spiritualitatea creştină.

    Cu mâine zilele-ţi adaogi,
    Cu ieri viaţa ta o scazi,
    Având cu toate astea-n faţă
    De-a purure ziua de azi.

    Această strofă încheie ciclic revelaţiile asupra Craţiei aşa cum sunt ele privite din perspectivă umană sau din perspectiva fiinţei create, pregătind o viziune superioară acesteia:

    Priveliştile sclipitoare,
    Ce-n repezi şiruri se diştern,
    Repaosă nestrămutate
    Sub raza gândului etern.

    Aici este revelată realitatea privită din punctul de vedere al lui Dumnezeu Tatăl. Înţelepţii orientului afirmau în „Doctrina străfulgerărilor Divine Creatoare” că realitatea este o serie neîntreruptă de cadre statice care crează în conştiinţa limitată iluzia miscării („priveliştile sclipitoare”), serie proiectată de către Mintea lui Dumnezeu („raza gândului etern”).

    Ideea este similară oarecum cadrelor statice ale filmului, care în succesiune rapidă generează pentru ochiul uman percepţia mişcării, şi izbitor de asemănătoare cu descoperirea fizicii cuantice, conform căreia realitatea este generată de succesiunea extrem de rapidă a unor secvenţe statice (viteza de derulare pe secundă fiind o constantă urmată de câteva zeci de zerouri).

    În încheiere, să aducem în fiinţa noastră un gând-omagiu, pe baza unor versuri prezicător-autobiografice, şi să urmărim mereu să vedem dincolo de aparenţe, mai presus decât cei prefiguraţi în aceste versuri:

    Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,
    Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege…
    Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
    Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale
    Astea toate te apropie de dînşii… Nu lumina
    Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina
    Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt
    Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit
    Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. – Scrisoarea I

Articol de prof. Astrolog Daniel Iepure

Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

email

Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

email

    Suntem atât de obişnuiţi cu ceea ce numim igienă, care este de fapt o igienă exterioară, dar neglijăm de cele mai multe ori puritatea lumii interioare, permiţând existenţa şi dezvoltarea unor „buruieni energetice” în plan mental şi emoţional.

    Din punct de vedere al dicţionarului, igiena este un „ansamblu de reguli şi măsuri practice pentru apărarea sănătăţii” sau „întreţinerea curăţeniei propriului trup”. Dar cum rămâne cu igiena realităţii interioare? Oare există astfel de reguli şi măsuri practice care se pot aplica la nivel mental şi emoţional pentru a ne feri de boli?

    Evident că DA.

    Din punct de vedere al principiilor descrise în primul articol, este deja evident că rădăcina primară a tuturor afecţiunilor este de natură subtilă, adică o perturbare în anumite straturi din energetica fiinţei în cauză. Putem vorbi efectiv de o boală, în sensul ei energetic, adică o disfuncţie sau o perturbare a mecanismelor pe acel plan – energetic.

    La fel cum boala fizică se menifestă prin tot felul de simptome neplăcute, „boala” subtilă (mentală sau emoţională) se manifestă şi ea prin simptome neplăcute, caracteristice planurilor respective. De cele mai multe ori este vorba despre diverse tipuri de suferinţă interioară, neplăcere sufletească, apăsare emoţională, închistare mentală (prejudecată), şi altele.

    În aceste planuri energetice însă apare o problemă, care de altfel este o cauză majoră a persistenţei lor, şi implicit, indirect, chiar a multitudini bolilor fizice: lipsa unui stimul puternic (echivalentul durerii asociate majorităţii bolilor fizice) care să indice urgenta necesitate a eradicării acelor dizarmonii. Ba mai mult, din diverse motive care ţin chiar de karmă (destin) şi aspecte mult mai ample, se produce foarte uşor un fenomen de „obişnuinţă” al persoanei în cauză cu acele realităţi subtil-energetice (cu un mod defectuos de a gândi, sau cu o prejudecată prostească), astfel încât persona în cauză poate (pe baza realităţii limitate şi iluzorii în care ne aflăm) să nu îşi dea seama că este bolnavă energetic, şi să ajungă în timp să considere o astfel de situaţie dizarmonioasă drept una firească. De altfel, acesta este şi motivul pentru care înţelepciunea inerentă a manifestării „drenează” toate aceste „deşeuri energetice” tot mai jos în nivelul ierarhic al energiilor, până în planul fizic, adică până în trup, pentru ca la un moment dat cel în cauză să fie atenţionat de o durere clară şi de netăgăduit, că se află într-o situaţie dizarmonioasă pe care trebuie să o rezolve.

    Ca o paranteză umoristică şi pentru a completa înţeleregerea acestui fenomen, amintesc aici de acea vorbă înţeleaptă în felul ei: dacă prostia ar durea, mulţi ar fi bolnavi. Şi îndrăznesc o completare: în acest caz, mulţi s-ar deştepta mai repede, împinşi fiind de durerea acelei situaţii tulburi.

    Igiena mentală şi emoţională

    După cum îi spune şi termenul, acest gen de igienă asigură o stare de curăţenie interioară (în gânduri şi emoţii). Deoarece curăţenia este de fapt o ordine (lipsa elementelor perturbatoare care nu îşi au loc în contextul care este curat), igiena mentală şi emoţională asigură o coerenţă a acivităţii interioare a omului, o aşezare la locul lor a gândurilor, a emoţiilor, şi implicit a energiilor care le poartă, în conformitate cu legile de existenţă ale Creaţiei pe care o „locuim”. Aceasta presupune de exemplu să fim iubitori şi blânzi atunci când este necesar şi să fim fermi şi categorici atunci când este necesar, şi nu invers.

    Precum lucrurile în planul fizic au principii care le gestionează distribuirea armonioasă, există şi din punct de vedere interior (moral) anumite principii care conduc inevitabil la armonie şi coerenţă în funcţionalitatea fiinţei umane în ansamblul ei. Deşi acestea sunt numeroase şi ar necesita poate o  carte întreagă pentru a fi înţelese profund, o să le schiţez în continuare pe cele mai importante din ele. Lista de mai jos este departe de a fi exhaustivă, dar ea acoperă marea majoritate a „necesităţilor principial-energetice” ale fiinţei, deci dacă este respectată în detaliu şi fără abatere, fără compromis, garantează o armonie interioară, o disponibilitate energetică crescută (energiile nemafiind consumate inutil în procese distructive) şi (cel puţin după oarecare timp), o viaţă sănătoasă, lipsită de boli ale corpului fizic.

    Principii ale igienei mentale şi emoţionale

    Voi trasa în continuare cele mai importante principii în această direcţie. Pe lângă aspectele de bază ce ţin de latura spirituală a vieţii şi de armonia de ansamblu a fiinţei, am completat lista şi cu acele atitudini ale căror lipsă constiuie cauza subtilă pentru bolile care sunt cele mai răspândite din punct de vedere statistic la nivelul întregii umanităţi moderne.

    * Comunicarea, exprimarea (în special a tensiunilor şi conflictelor interioare), „ieşirea din carapacea” egoului, constituie un principiu de bază al întregii creaţii. Aceasta este structurată astfel încât (precum în fizică) izolarea absolută faţă de exterior este imposibilă, şi orice fiinţă creată posedă caracteristica de bază a deschiderii, a schimbului de energie / informaţie sub multiple forme, valabilă în orice plan al Creaţiei. Acest schimb armonios de energoie cu exteriorul anulează simultan sentimentele de singurătate şi abandon.
    Comunicarea este de asemenea „ultima soluţie” pentru a elimina detensionarea interioară, deoarece este cu mult mai înţelept (de exemplu) să spui unui om că îţi vine să îl baţi decât să o faci efectiv. În urma acestei comunicări, armonios realizată de ambele părţi, se poate rezolva conflictul (interior şi exterior) chiar şi dacă cei doi nu au ajuns la capacitatea de a se iubi din inimă reciproc (caz în care tensiunile nici nu ar mai fi existat). Dacă inima nu este trează, o minte pură sau măcar profund morală garantează o armonie stabilă şi înlătură tendinţele distructive.

    * Iubirea. Deşi este cel mai vast subiect de aici şi probabil singurul care le poate cuprinde pe toate celelalte, cuvintele nu prea îşi au rostul în cadrul lui. Iubirea este o atitudine activă, care se simte interior şi se aplică în practică (dincolo de faptul că se poate şi exprima în comunicare). „Dumnezeu este iubire şi iubirea este Dumnezeu”, iar mesajul lui Iisus are la bază iubirea. Dincolo de vindecare, este cea care permite fiinţei să se înalţe pe niveluri superioare de conştiinţă iar în spatele tuturor acţiunilor şi motivaţiilor stă iubirea, în felurite forme sau nuanţe.

    * Fericirea, bucuria de a trăi (care presupune lipsa tristeţii) este un „produs” direct al iubirii şi alimentează atât fiinţa în ansamblul ei cât întregul angrenaj exterior prin mişcarea / acţiunea care o generează către o activitate / fiinţă.

    * Iertarea este şi ea o urmare firească a iubirii şi este poate cea mai potrivită şi mai sigură metodă pentru a anula pur şi simplu efectele răului în diferitele sale forme sau pentru a ne desprinde din punct de vedere energetic de ceea ne agresează, interior sau exterior. Un capitol esenţial aici este iertarea de sine, care duce la împăcare şi la premizele re-orânduirii constructive a modului de a gândi şi a energiilor fiinţei. Un om care poate ierta pe sine nu se mai auto-sabotează.

    * Curajul (absenţa fricii) este cel care ne face să acţionăm corect chiar dacă apar obstacole sau frici, şi el dezvoltă de asemenea capacitatea de a asimila experienţele vieţii, de a învăţa ceea ce ni se oferă de la viaţă şi de a „aşeza” în noi acele aspecte şi experienţe care ne sunt necesare destinic şi evolutiv.

    * Încrederea/credinţa în viaţă, în ceilalţi, şi dincolo de toate în Dumnezeu, este cea care ne poate face să ne simţim „acasă” în Creaţia lui Dumnezeu, şi nu „rupţi de Părintele Ceresc care ne-a expulzat din Grădina Edenului” într-o lume rece şi ostilă. Noi purtăm permanent interior acel germene al conexiunii cu Absolutul, care ne oferă siguranţă şi o bază interioară sigură pentru a ne desfăşura forţele şi energiile în exprimarea noastră creatoare în lumea în care am fost puşi pentru a o face mai bună şi mai frumoasă.

    * Abandonul în faţa vieţii este capacitatea de a trăi din plin experienţele frumoase având simultan flexibilitatea şi capacitatea de a accepta ceea ce (aparent sau momentan) nu ne place sau nu ne este comod.
    Ideal este să cultivăm întotdeauna abandonul faţă de aspectele exterioare (pe care la modul principial nu le putem controla) simultan cu controlul tendinţelor / energiilor / impulsurilor interioare, care este chiar un aspect de bază al „fişei postului” vieţii pe care o avem. Este de mii de ori mai înţelept şi mai constructiv să controlăm reacţiile noastre decât realitatea exterioară care le-a provocat.

    * Înţelegerea profundă pe fondul cunoaşterii autentice, mai ales a celei de natură spirituală, ne oferă un fel de „manual de utilizare” al vieţii, iar pentru firile preponderent intelectuale sau mentale, acest aspect este esenţial. De asemenea, ne ajută să avem o minte deschisă, liberă de inhibiţii şi prejudecăţi, ceea ce determină energia noastră să circule liberă, să nu creeze blocaje în propria-i cale.

    * A trăi în conformitate cu scopul vieţii, a ne revela progresiv menirea este mult mai important decât pare, deoarece bucuria de a trăi, capacitatea de a iubi, fericirea şi alte aspecte esenţiale nu au cum să înflorească în momentul în care noi facem altceva decât ceea ce suntem cu adevărat croiţi să facem.
    Universul însuşi este astfel croit încât ne oferă condiţiile şi resursele în modul cel mai armonios posibil pentru ca noi să facem ceea ce este necesar să facem (menirea), iar în momentul îndepărtării noastre de necesităţile destinului nostru şi de propria menire, ne îndepărtăm simultan şi de propriile resurse. Nu este un fenomen de pedeapsă din partea divinului, ci pur şi simplu un fenomen ce ţine de funcţionalitatea Universului, care nu îşi risipeşte darurile celui care nu este înţelept în utilizarea lor.

    * Armonia – deşi este un cuvânt foarte general, în acest context ea exprimă „aşezarea potrivită” a omului în cadrul evolutiv al vieţii sale, respectând ritmul propriu, astfel încât acesta să nu stagneze / să nu avanseze lent, dar nici să nu se grăbească în mod forţat. Această capacitate este tangentă cu ceea ce au zis latinii: festina lente (grăbeşte-te încet) şi care este o condiţie esenţială pentru „a ajunge departe” pe drumul perfecţionării noastre ca fiinţe umane.

    * Stima de sine armonios înţeleasă şi aplicată, tangentă cu lipsa devalorizării, generează întotdeauna un sentiment stenic de bucurie / înflorire interioară, fericirie, şi contribuie în mod decisiv la capacitatea de a ne găsi resurse interioare chiar  şi atunci când totul în exterior ne pare potrivnic. Resursa de bază este şi rămâne întotdeauna una de natură divină, foarte profundă, şi este accesibilă pe baza identificării noastre: „cine eşti tu cu adevărat”? În momentul în care ştii cu adevărat cine eşti, nu îţi mai pierzi timpul cu ceea ce nu te reprezintă, şi astfel armonia (inclusiv sănătatea) care sunt parametri fireşti ai Creaţiei, ne devin disponibile total şi nelimitat.

    Să avem mereu o perfectă armonie interioară şi o sănătate deplină!

Prof. astrolog Daniel Iepure

Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

email