Cum ne recunoaştem menirea – despre menire (3)

    Primesc deseori întrebarea „(acum, că mi-am dat seama de importanţa cunoaşterii şi aplicării menirii), cum aflu care anume este menirea mea? Ce să fac concret?”

    Deoarece menirea însăşi, după cum am văzut în primul articol, este un drum autoadaptabil şi nu o realitate „statică”, respectând armonia şi liberul arbitru al vieţii celui care o trăieşte şi o explorează, găsirea răspunsului la această întrebare implică un drum, care nu este altul decât tocmai drumul menirii, în prima sa etapă.

    Altfel spus, în momentul în care începem să ne întrebăm care ne este menirea, este greşit a aştepta în mod anemic apariţia unui răspuns rigid sau căutarea unui astfel de răspuns pentru ca abia apoi să începem să ne mobilizăm în a ne realiza menirea.

    Din punct de vedere al ideii că menirea este acea realitate care urmăreşte să se exprime prin noi, căutarea acesteia (cel puţin în afara noastră) este un non sens. Este ca şi cum cel care îşi caută asiduu prin casă creionul pe care, mai devreme, l-a aşezat după ureche…

    Iar din punct de vedere al faptului că menirea este, după cum am descris tot în primul articol, „adaptabilă”  ca şi nivel al dezvăluirii sale, este din nou un efort inutil acela de a afla ceea ce poate deocamdată nu suntem pregătiţi să cunoaştem.

    Care este atunci, cea mai înţeleaptă atitudine?

    Acţiunea.

    Să facem ce deja ştim. Să facem acel lucru care ne-a fost inspirat de intuiţie. Să ne informăm acolo unde simţim inspiraţia cea mai profundă.

    Deoarece trăim într-o lume fizică, acţiunea, practica, exerciţiul şi experienţa directă au valoarea supremă. Acţiunea este însăşi primul pas pe acest drum al revelării şi apoi a punerii în scenă a menirii.

    Poate că în acest punct, unii ar spune: dar dacă drumul pe care o iau este greşit?

    Răspuns 1: până să te asiguri de asta, trece timp. În acel timp, experimentarea acelei acţiuni şi mai bine zis rezultatele eperienţei vor clarifica fără nicio umbră de îndoială dacă acel drum este bun sau nu.

    Răspuns 2: dacă drumul este greşit, câştigi o lecţie. Acum, la început, când „pierderile” sunt minime, decât să o înveţi mai târziu când nu îţi mai permiţi timp şi resurse pierdute sau când acestea capătă o valoare mai mare pentru tine.

    Ideea este că, ori pe ce parte întoarcem situaţia, avem de câştigat acţionând şi avem de pierdut aşteptând sau căutând la modul teoretic.

    Tot în urma unor experienţe de viaţă de cele mai multe ori, ne putem „antrena” să deosebim (să discernem) intuiţia (vocea sufletului) de celelalte voci ( de cele mai multe ori agitate) din interiorul nostru, iar dacă avem şi credinţa suficientă pentru a o urma, aceasta ne va scăpa de multe ocolişuri inutile.

   Şi acum, ideea finală, precum „cireaşa de pe tort”: ar fi absolut necesar să avem încredere deplină în principiul (nu idee, nu filozofie, nu fantasmă, ci principiu), că întotdeauna ştim următorul pas de făcut.

    Da, nu ştim tot drumul, pentru că însuşi drumul se va desfăşura într-un fel sau altul în funcţie de alegerile noastre şi de „viteza” noastră de evoluţie, dar, pentru momentul în care ne aflăm, există o paletă clară de nivele ale calităţii alegerilor de făcut: de la foarte înalte la foarte degradante. Sau mai scurt spus, de la foarte bune la foarte proaste. Dacă suntem suficient de sinceri şi atenţi cu noi înşine, pasul potrivit, alegerea înţeleaptă şi drumul cel bun, sunt în orice moment al vieţii, clar şi uşor de descifrat.

    În articolul viitor voi dezvolta 3 modalităţi de aflare a reperelor care ne conduc pe drumul menirii personale.

    Vă doresc succes în acţiunile dumnezeiesc inspirate pentru evoluţia voastră.

Prof. astrolog Daniel Iepure

Trei metode pentru aflarea menirii – despre menire (4)

    De fapt este vorba despre două plus una metode, deoarece primele două sunt oricând la îndemâna oricui, iar în a treia este necesar un oarecare ajutor specializat. Dar să vedem concret:

    În primul rând o să reiau ideea de a nu căuta ceva strict, rigid, o anume acţiune sau o anumită situaţie, pentru a o corela cu menirea. Nu este cazul să găsim un drum, ci anumite repere. Iar aceste repere se vor concretiza în forma lor cea mai potrivită doar în contextul acţiunii pe care noi o vom angrena. Asta deoarece, după cum am explicat în articolele precedente, drumul menirii noastre ni se desfăşoară progresiv tocmai pe măsură ce este parcurs. Ceea ce este necesar să ne asigurăm la început, este că avem repere clare, adecvate nouă.

    Un exemplu concret: dacă ni se revelează de la început că menirea noastră are de a face cu vindecarea, este suficient pentru a începe căutări respectiv acţiuni concrete. Nu este necesar din prima să aflăm că menirea noastră este aceea de medic oncolog specializat pe cazuri de sistem osos.

    Prima metodă

    Ştim că în momentul în care suntem copii, deoarece mentalul şi egoul nostru nu sunt formate pe deplin încă, avem foarte uşor acces prin intuiţie la felurite adevăruri în ceea ce priveşte realitatea Creaţiei, dar mai ales în ceea ce priveşte fiinţa noastră; inclusiv la informaţii legate de menirea noastră.

    În momentul în care, copii fiind, privim în afara noastră şi vedem pe cineva care face ceva anume, în noi vibrează anumite „corzi” subtile, iar dacă ceea ce vedem în afară corespunde cu menirea noastră sau măcar se aseamănă cu ea, dacă noi recunoaştem în activitatea celuilalt un anumit arhetip interior conex cu menirea noastră, se va declanşa instantaneu un mecanism de identificare şi o energie foarte specială, proprie nouă, şi vom avea tendinţa de a afirma „asta vreau să fac când voi fi mare”, deoarece intuim în profunzimile noastre că asta suntem.

    Evident, un semnal pentru părinţi este acela de a încuraja astfel de manifestări sau astfel de căutări în copilul nostru, şi de a-l ajuta în acest demers de scoatere la suprafaţă a caracteristicilor şi tendinţelor fiinţei sale autentice.

    Aşadar, prima metodă constă în a căuta să rememorăm cu cât mai bună precizie acele momente din copilărie în care afirmam cu inima exaltată „asta vreau să fiu când voi fi mare”, sau acele activităţi pe care le vedeam la cei din jur şi care declanşau în noi o anumită stare de regăsire sau identificare cu acel aspect, cu acea acţiune. După ce vom găsi acele momente, vom urmări să găsim în ele îndeosebi ideile esenţiale, arhetipale, reperele de care vorbeam la început, pentru a le corela şi suprapune apoi cu alte conştientizări şi revelaţii pe care le avem cu privire la noi înşine, şi care nu provin neapărat din copilărie.

    De exemplu dacă am văzut un anumit medic şi am afirmat că asta vrem şi noi să fim, vom extrage de aici ideea de vindecător pentru a o suprapune apoi cu ceea ce avem la momentul actual ca şi dorinţe, aspiraţii şi pregătire, pentru a putea acţiona. Este posibil de exemplu să fi dorit să fim medici pediatri, dar menirea noastră să fie aceea de a vindeca prin metode naturale (plante, reflexoterapie, etc). Vom avea astfel un reper autentic spre care să ne îndreptăm căutarea şi acţiunea efectivă.

    A doua metodă

    Este necesar să ştim încă de la început că sufletul nostru este mereu „în contact” cu menirea noastră şi cu aspecte foarte profunde din noi înşine. A doua metodă constă în „extragerea” aspiraţiilor sufleteşti de sub „pătura” nevoilor existenţei fizice, a nivelului egotic, a aspectelor energetice mai puţin profunde. Este vorba de înlăturarea vălului creat de aspectele exterioare ale fiinţei noastre, astfel încât aspectele profunde, interioare, spirituale, să devină vizibile şi clar perceptibile.

    Deşi este dureros acest adevăr, marea majoritate a oamenilor se află literalmente „îngropată” sub presiunea întâietăţii nevoilor fizice şi exterioare care, chiar şi atunci când sunt împlinite sau chiar foarte bine împlinite, omul tot nu îşi extinde căutarea mai adânc, la nivelul aspiraţiilor inimii şi la nivelul menirii sale, iar astfel, situaţia majorităţii oamenilor este una orbită de materialism.

    Din cauza unui cumul de factori pe care nu îi voi dezvolta aici, de cele mai multe ori chiar şi în cei în care se deschide „apetitul pentru cele spirituale”, sunt mai întâi necesare:

    – educaţia adecvată (pentru a ieşi din paradigmele preponderent materiale şi a le îmbrăţişa pe cele care ţin cont şi de dinamica energiilor şi planurilor subtile);

    – efortul adecvat (pentru a „uda copacul” noilor perspective/viziuni, pentru a crea noile obiceiuri care să fie măcar la egalitate cu cele vechi);

    – capacitatea de detaşare faţă de felurite idei învechite cu privire la noi înşine şi la rolul nostru în societate şi în Creaţie.

    Astfel, mulţi oameni în momentul în care se întreabă pentru prima dată ce îşi doreşte sufletul lor, habar nu au şi nici nu ştiu cum să îşi „moduleze” mentalul pentru a da voie profundelor răspunsuri să iasă la suprafaţa percepţiei, la nivel de gânduri concrete.

    De aceea există un exerciţiu (a doua metodă) simplu dar foarte eficient, de „a păcăli” aparatul nostru cognitiv astfel încât el să ne lase să ne cufundăm până la acel nivel al aspiraţiilor sufleteşti, unde găsim răspunsurile referitoare la menire.

    Şi exerciţiul se desfăşoară astfel: preferabil într-o atmosferă meditativă (nederanjaţi, cu ochii închişi, interiorizaţi), ne imaginăm pentru început (şi facem acest efort: îi „dictăm” minţii noastre că atât timp cât suntem în exerciţiu acesta este adevărul) că dispunem de un cont financiar nelimitat şi nu suntem obligaţi să muncim ceva anume pentru el. Pe scurt, avem la discreţie timp şi bani, astfel încât dacă dorim să realizăm ceva în această lume, nu vom putea să ne împliedicăm de nevoi materiale. Simultan, nevoile primare de existenţă, conform piramidei lui Maslow, ne pot fi uşor împlinite şi nu mai constituie o sursă de probleme şi dificultăţi. Avem ce ne dorim în lumea exterioară.

    Pe acest fundal ne întrebăm sincer: ce facem cu viaţa noastră? Şi dacă este cazul să îndeplinim cine ştie ce nevoie personală, egotică, limitativă, care de cele mai multe ori vine din vreo frustrare veche (de exemplu, poate simţim nevoia să pierdem timpul la televizor, la cazino, sau bătând lumea-n lung şi-n lat), şi după ce am făcut suficient de mult timp asta, chiar până ne-am plictisi (de exemplu ani şi ani de zile), ne întrebăm, din nou: ce am face apoi cu viaţa noastră?

    Pentru că este un fapt constatat cu certitudine acela că fericirea autentică vine doar din atitudinea de a dărui darul nostru cel mai de preţ şi unic lumii în care trăim (iar aceasta este o condiţie sine qua non a menirii!). Există unii oameni foarte bogaţi care nu sunt fericiţi, ba dimpotrivă, şi asta pentru că au clădit acea avere strict pentru ei înşişi sau dintr-o intenţie egotică. Situaţiile în care banii au înlocuit rolul lor de mijloc cu postura de scop nu au generat niciodată fericire.

    Vom căuta, aşadar, acel răspuns care pe lângă faptul că ne aduce o fericire aparte, unică, de neegalat, şi profund împlinitoare, presupune o activitate îndreptată spre semenii noştri, eventual multiplicabilă, de care pot beneficia şi ceilalţi oameni. Acest aspect a fost detaliat în articolul „Sunt o parte a marelui Tot”.

    A treia metodă:

    A treia metodă (în care, dacă nu avem cunoştinţele specifice, este necesar un ajutor exterior specializat) este consultarea astrogramei individuale, deoarece acolo se află „încifrate” reperele de acţiune şi atitudinale cu ajutorul cărora putem să ştim că ne aşezăm pe un drum bun, cât mai adecvat nouă din punct de vedere al sufletului, al capacităţilor, al necesităţilor destinice şi al menirii. Chiar dacă ne rămâne acţiunea şi paşii de făcut, şi nu vom putea niciodată „grăbi” Universul sau „fenta” pe Dumnezeu, putem afla din astrograma proprie (care este unică) acele indicii prin care ne vom asigura de un drum corect şi de reducerea la minim a timpului pierdut.

    Puteţi solicita a consultaţie astrologică individuală, urmând acest link.

    Vă doresc succes şi inspiraţie în găsirea şi aplicarea menirii.

Prof. astrolog Daniel Iepure