Viziunea pe termen scurt versus viziunea pe termen lung

”Unei fericiri pe termen scurt îi urmează o suferință pe termen lung.

Unei suferințe pe termen scurt îi urmează o fericire pe termen lung.”

Există în aproape orice situație sau aspect al vieții o sumedenie de viziuni și puncte de vedere. Totuși, chiar dacă numărul lor este mare sau imens, ele se pot clasa foarte ușor în două mari categorii, enumerate în titlul de mai sus. Chiar dacă fiecare par să aibă avantajele și dezavantajele specifice, la o privire atentă vom vedea că doar una din aceste perspective este cu adevărat constructivă și profund benefică.

Să ne aplecăm asupra lor cu un exemplu concret: un tânăr plin de aspirații înalte, într-o sâmbătă seara. Are de făcut o grea alegere 🙂 , între a merge la discotecă sau a rămâne acasă pentru a scrie la o carte pe care o are în plan de ceva vreme.

Varianta 1, merge la discotecă, urmează ceea ce în motto-ul de mai sus este acea ”fericire scurtă”: plăcerea dansului și a beției, bucuria socializării, etc. Apoi urmează inevitabil ”suferința” pe termen lung: mahmureala de a doua zi, amânarea scrierii cărții, și tot felul de efecte secundare legate de excesul făcut în seara respectivă.

Varianta 2, rămâne acasă: apare în primul rând acea ”suferință” pe termen scurt, care este însă, de data aceasta, o suferință autoimpusă, și de fapt nu este nimic altceva decât sacrificarea unei comodități pentru un bine suprem, suferință ai cărei parametrii sunt destul de clari (el știe și resimte ”în ce se bagă”, realizează o renunțare voită și conștientă, care nu îl ia prin surprindere cu efecte necunoscute). Rezultatul, fericirea pe termen lung: portofelul și ficatul lui manifestă recunoștință pentru absența discotecii și a beției, 🙂 și mai mult, acele pagini sau capitole scrise la carte îl aduc cu un pas mai aproape de trăirea (continuă apoi) a bucuriei de a-și fi dus mărețul vis la îndeplinire.

Este evident din cele de mai sus că prima perspectivă, deși conferă ”plăcerea” comodității și ”dulceața” lipsei efortului, este una distructivă, pe termen lung. Repetată la nesfârșit, aduce doar degradare și secătuire a resurselor și a potențialităților.

A doua perspectivă însă, este constructivă și profund benefică pe termen lung. Ea are totuși acel celebru ”preț”. Spun celebru, deoarece mulți oameni de succes (indiferent că acest succes s-a manifestat în plan material sau spiritual, sau orice alt plan), au de multe ori același răspuns la întrebarea ”cum ai reușit să ai succes?”: ”am fost capabil să plătesc prețul [acestui succes]”.

Evident, nu este o plată făcută în bani, ci în efort, timp, sacrificiu sau renunțare, preseverență, sau mai bine zis este un preț plătit în acea ”suferință” voluntară, incomodă pe moment, de a te dispensa de un bine pe termen scurt (care în fond este efemer și volatil) în schimbul unui bine pe termen lung (care este trainic, profund, constructiv și calitativ superior).

Mai concret, acest preț este sacrificarea filmului de la cinema, a plimbării cu prietenii, a bârfei cu vecinu, (îndeosebi) a jocului pe calculator/telefon sau a ucigașei telecomenzi,.. și exemplele pot continua la nesfârșit.

Acest ”preț” aduce în schimb, evident, o imensă valoare. Această atitudine necesită și simultan creează în timp, anumite calități precum răbdarea, perseverența, calmul, interiorizarea, …..

Evident, nu am apucături antisociale și nicidecum nu promovez izolarea în muncă (auto-) silnică, dar din păcate, marea majoritate a oamenilor zilei de azi sunt prinși în acestă ”buclă” a activităților care nu au un scop nobil, pe termen lung, și care nu implică realizarea a ceva constructiv pentru binele semenilor.

Fiecare dintre noi avem un dar, care se exprimă în această lume sub forma menirii, acel ceva pe care numai și numai noi (fiecare dintre noi) am putea să îl facem, și la urma urmei, din anumite puncte de vedere mai profunde, este chiar motivul ființării noastre în această lume. Nu cred că mai este necesar să pomenesc faptul că un procent îngrijorător de oameni nici măcar nu își cunosc această menire sau nici măcar nu își pun problema unor acțiuni îndreptate spre găsirea (și apoi realizarea) ei. Dar în schimb, exact acești oameni sunt cei care își fac timp pentru diverse activități care procură astfel de ”fericiri” mai mici sau mai mari, și în rarele momente cheie, de bialnț, se întreabă totuși: ”în profunzime, și în ansamblu, viața mea de ce nu este fericită?”

Ei bine, există un principiu conform căruia putem merge noaptea sute de kilometri cu doar cei aproximativ 100 de metri de bătaie a luminii farurilor. Pentru că orice drum în acest plan al Creației se desfășoară progresiv, și se ”țese” neîncetat tocmai pe baza alegerilor noastre. Acest principiu afirmă că întotdeauna (absolut întotdeauna, fără nicio excepție) știm ce să facem pentru următoarea treaptă a evoluției noastre. Vedem acei 100 de metri în față. Intuim care este cea mai potrivită acțiune în acel moment pentru a crește în plan spiritual, sau pentru a ne revela menirea. Negarea acestor lucruri se desfășoară la modul real pe fondul unei lipse de sinceritate cu noi înșine și pe fundalul unei stări de victimizare.

O modalitate sigură pentru a face pași concreți pe calea evoluției noastre și a descoperirii menirii, o consituie atitudinea în care sacrificăm micile plăceri ale vieții (sau măcar excesul acestora) pentru marile aspirații. Se dezvoltă astfel interior o atitudine de ”război” împotriva mediocrității, a lenei, a ignoranței, …. pentru că toate acestea se ascund întotdeauna sub acel veșnic ”mâine”, sub acel confort de moment, și sub acele scuze ieftine pentru care nu începem să acționăm exact în acel moment.

Mult succes în a sacrifica comoditatea pe termen scurt pentru aspirațiile pe termen lung.

Sunt o parte a Marelui Tot – despre menire (2)

    Acest articol are rolul de a ne trezi atenţia cu privire la un alt adevăr aparent ascuns, dar care se află la lumina oricărei conştiinţe treze: o paradigmă mult mai vastă asupra vieţii şi funcţionării noastre ca oameni.

    Suntem, fiecare dintre noi, „celule” în diferite niveluri crescânde ale „trupului” ierarhiei universale: familie, comunitate, localitate, ţară, umanitate, galaxie, Cosmos, Creaţie (planul fizic împreună cu toate planurile energetice de Manifestare).

    Ce înseamnă asta? În primul rând, înseamnă că nu suntem singuri! (ar fi un bun subiect de meditaţie cel care se află în vreun moment de suferinţă…). Chiar şi fără a avea acces perceptiv la nivelurile energetice ale Creaţiei, constatăm cu uşurinţă că nu putem fi niciodată în totalitate izolaţi faţă de sistemul în care funcţionăm.

    Nivelul actual de dezvoltare al conştiinţei umane, este unul bazat pe individualitate (personalitate, ego, şi alte denumiri în funcţie de context). Însă această perspectivă este din anumite puncte de vedere orientată în sens invers legilor divine ale manifestării.

    Dumnezeu a creat totul exact aşa cum se aude (citeşte) aici: precum un tot: funcţional, organic şi sistematizat. Chiar dacă este alcătuit din miriade de părţi, acestea sunt părţi, şi prin urmare nu se pot izola în totalitate faţă de sistemul din care fac parte. Şi nici nu este cazul…

    Un bun exemplu sunt degetele mâinii care, deşi oarecum separate în inidividualitatea lor de degete, ele nu sunt de fapt decât extensii ale mâinii, şi nu pot funcţiona fără de aceasta (precum şi noi suntem „extensii” ale lui Dumnezeu şi nici măcar nu ne putem concepe existenţa, separată de Creator).

    Pentru buna (chiar perfecta) funcţionare a acestor părţi în totul de ansamblu, El a creat şi anumite Legi-Principii, care guvernează şi ordonează totul. Aceste principii, împreună cu imposibilitatea de izolate totală, sunt două aspecte interdependente: legile Universului ne „îndeamnă” sau chiar ne „forţează” să conlucrăm cu exteriorul (cu ceilalţi, cu alte aspecte, fiinţe sau niveluri ale Creaţiei) şi în acelaşi timp comunicarea, conlucrarea şi conectarea noastră cu orice din exterior se face pe baza acestor legi şi generează armonie doar atunci când aceste legi sunt respectate.

    Putem deduce uşor din acest punct de vedere că noi de fapt avem un loc mai mult sau mai puţin „prestabilit” în tot acest angrenaj, şi că în Creaţia lui Dumnezeu „nu suntem de capul nostru”. (Este un subiect foarte vast pe care îl voi integra într-un set mai amplu de articole, cu subiecte precum liberul arbitru, menirea, şi altele). Pe scurt, şi pentru acum , voi preciza doar că legătura dintre noi şi sistemul în care ne aflăm este realizat dintr-un anumit punct de vedere de manirea noastră.

    Revenind la exemplul cu degetele, putem să îl extindem la organe. În totul coeziv al anatomiei şi fiziologiei omului, fiecare organ joacă un anumit rol. Adică are o anumită menire. Pentru ca totul să funcţioneze armonios, organele trebuie să funcţioneze la parametrii precişi şi optimi. Altfel apare boala. Sau moartea.

    Ce se petrece cu un organ sănătos? Funcţionează la locul lui şi face o anumită sarcină pentru bunăstarea armonioasă a ansamblului corporal.

    Ce se petrece cu un om „sănătos” din punct de vedere al rolului său în societate/umanitate/Creaţie? Funcţionează la locul lui şi realizează o anumită menire pentru armonia de ansamblu a sistemelor superioare în care este precis integrat (sau mai bine zis, divin integrat).

    Şi precum un organ care primeşte la locul lui toate cele necesare pentru a-şi face treaba, la fel un om, dacă se află integrat acolo unde este armonios necesar, preimeşte la rândul lui de la Univers tot ce are nevoie pentru a-şi face menirea. Altfel spus, nu duce lipsă de nimic.

    Toate situaţiile de dizarmonie, eşec, lipsă, frustrare, neajuns, rău, suferinţă, se petrec din cauza lipsei de „aliniere” dintre om şi ansablul din care face parte. Altfel spus, din cauză că nu îşi face menirea.

    Imaginaţi-vă doar, un organ care o ia razna la fugă prin corp, pentru că aşa i s-a pus lui pata, sau pentru că aşa consideră el că este bine (fără să îi pese de exterior), sau pentru că a fost împins din cine ştie ce suferinţă… Poate vreo „suferinţă din dragoste” pentru un alt organ…

    Deşi nu vedem asta cu ochii fizici, situaţia este simultan la fel de ironică şi la fel de gravă şi pentru om. Ruperea de Dumnezeu, trăirea în afara menirii şi în afara fluxului binelui şi bunăstării sunt realmente „boli” dintr-o perspectivă spirituală. Iar în contextul actual al omenirii, dizarmoniile de tot felul au ajuns să fie considerate ca fiind fireşti, iar „lupta pentru supravieţuire, ceva la ordinea zilei…

    Dar pentru că noi nu „trăim doar pentru a plăti facturi şi pentru a muri”, adică nu existăm doar pentru noi înşine, este binevenit şi chiar stringent necesar să funcţionăm în armonie cu locul nostru dat de Dumnezeu şi primit „cu dragă inimă” de sufletul nostru, să ne trezim din punct de vedere spiritual, şi să ne realiză menirea.

    Putem începe întotdeauna (cum este de altfel şi firesc), de la locul în care ne aflăm şi să simţim cu inima dacă ceea ce suntem şi ceea ce facem este „aprobat” de inima noastră, de intuiţia noastră, de aşa zisa voce a sufletului.

    Nu este cazul întotdeauna să creştem pe vreo anumită treaptă ierarhică a lumii în care ne aflăm, dar este necesar să aducem un plus de calitate şi valoare exact acolo unde aflăm, iar acest lucru ne va aşeza spontan şi armonios, poate progresiv, către locul care ne aparţine.

    Revenind la exemplul anatomic, creierul şi colonul (spre exemplu) au fiecare locurile lor foarte bine stabilite şi ar fi un dezastru dacă ar face schimb de roluri. Sau de locuri… Precum la fel de dezastruos ar fi să existe o societate în care să fie doar regi şi niciun cavaler, sau doar cavaleri fără niciun rege.

    Revenind la exemplul de la început, cu cel care suferă din singurătate, se spune că pentru a învinge depresia este suficient să dăruieşti ceva: zâmbet, floare, cadou, serviciu, sau cu atât mai mult o acţiune în conformitate cu propria menire. Acest gest, în aparenţă mic, pune în funcţiune legi foarte importante ale Universului, şi are o caracteristică aparte: îl scoate pe om din limitele sale şi îl orientează către ansamblul din care face parte. De aceea şi efectul lui este atât de special.

    Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în aflarea şi în punerea neîntârziată în practică a menirii pe care o aveţi.

Prof astrolog Daniel Iepure

Următorul articol.

Despre menire (1)

Ideea de a scrie acest articol a venit în urma unei întrebări  ce mi-a fost adresată, bineînţeles pe tema menirii. Am conştientizat faptul că mulţi căutători spirituali, din cauza neînţelegerii anumitor detalii, atunci când se izbesc de acest subiect stagnează, deşi firesc ar fi să păşească mai departe.  

Ce se întâmplă, de fapt, când vine vorba de menire?

puzzle

Ideea de menire „acoperă” o zonă mult mai largă decât mentalul nostru discursiv. De aceea, cu ajutorul minţii nu putem percepe decât o mică parte din ceea ce este cu adevărat menirea, iar pentru a o înţelege profund, este necesar să ne accesăm şi mitea superioară, supramentalul.

Mintea noastră percepe lucrurile cam în acest mod: „sunt o fiinţă umană, o individualitate, deci eu am o menire; pe care dacă nu am găsit-o, trebuie să o caut, să o găsesc, şi abia apoi mă pun pe treabă cu adevărat şi pot să aduc acestei lumi fărâma mea de adevăr şi de iubire”. Oamenii de obicei se împotmolesc chiar din start, la acea parte cu „îmi ştiu sau nu menirea mea adevărată”. Pentru că mintea, aşa cum este ea construită, are nevoie să înţeleagă, concret, că „menirea mea este să fac un anumit lucru; poate că treaba ce o am de făcut s-o schimba, dar asta trebuie să ştiu când se întâmplă, şi din acel moment încolo nu mai fac un anumit lucru, ci altul”. Cam aşa se desfăşoară raţionamentul minţii. Şi câtă vreme ne aflăm prinşi în această paradigmă, consumăm mult timp şi multă energie pentru a afla aşa zisa menire, căutând de cele mai multe ori prea departe, iar atunci nu o „vedem” tocmai pentru că ea se află mult aproape de noi…

Legat de ideea de a face un anumit lucru, vom vedea mai jos că un prim pas major în înţelegerea profundă a menirii nu ţine doar de a face ceva, ci în special de a fi, şi anume, a fi cine suntem cu adevărat.

Primul lucru care mi-a dat mult de gândit pe vremea în care aceste aspecte încă se clarificau în înţelegerea mea, a fost un citat din scrierile orientale, care spunea ceva de genul: „menirea te-a ales”. Asta, la acel moment, îmi întorsese oarecum pe dos tot ceea ştiam sau credeam până atunci despre menire.

Şi anume: nu eu mi-am ales înainte de naştere o menire pe care să o îndeplinesc, ci, într-un anume sens, un aspect, un lucru care se dorea manifestat în această lume, o idee, o părticică din voinţa divină m-a ales pe mine ca şi cel mai potrivit canal prin care ea poate să se manifeste aici (voi trata conceptul de „canal” sau „releu” într-un articol distinct).

Pornind de la citatul „menirea te-a ales”, am realizat în timp că ideea de menire este extrem de complexă şi (atenţie!) nu se reduce doar la a face un anumit lucru. Mai degrabă, prin natura ei, menirea determină ce anume este de făcut la un moment dat, şi aici vine următoarea parte inresantă a menirii, şi anume aceea că ea este într-un anume sens „adaptabilă”: niciodată nu o să  ne simţim inspiraţi de către divin să facem un anumit lucru pentru care nu suntem potriviţi, sau (chiar mai mult) pentru care nu suntem pregătiţi în acel moment. Menirea merge „mână în mână” cu propria noastră evoluţie spirituală, care, la rândul ei, este determinată de ritmul cu care alegem să ne parcurgem experienţele şi să ne învăţăm lecţiile. Cu cât interior ne apropiem mai mult de noi înşine şi, echivalent, de menirea noastră, aceasta ni se revelează tot mai mult, astfel încât uneori descoperim aspecte sau acţiuni care simţim cu toată fiinţa că fac parte din menirea noastră dar care, dacă cineva ni le-ar fi „livrat” cu ceva timp în urmă, ne-am fi crezut nepregătiţi pentru ele.

În aceeaşi ordine de idei, când acţionăm în conformitate cu menirea ce o avem, este posibil să continuăm acţiunea respectivă mai multă vreme, dar există cazuri în care ne simţim îndrumaţi înspre de o altă inspiraţie – către o altă acţiune care ne va împlini şi mai mult; uneori, aşa suntem „ademeniţi” în direcţia noastră cea mai înaltă, fără ca pe moment să vedem toate conexiunile şi implicaţiile viitoare ale acelei turnuri; de fapt, de cele mai multe ori nu vedem acel posibil viitor, şi abia după ce un „capitol” al vieţii noastre se încheie, privim uimiţi în urmă la „cât de minunat s-au legat toate”, recunoscând cu umilinţă că, pe atunci, nu aveam nicio idee că acel cutare lucru s-a întâmplat de fapt pentru a ne aduce în situaţia actuală.

Aşadar, nu gândirea, ci intuiţia este cea care ne poate conduce spre ce avem mai înalt în noi. Intuitiv, putem efectiv şti ce anume ne va aduce o anumită experienţă. Chiar dacă sistemele mentale sunt mai „dense” şi mai la îndemână, şi uneori le cedăm autoritatea interioară, în final, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ştim că atunci la început, de fapt, undeva în noi, intuiam cu precizie ce urmează să se întâmple; doar trebuia să fim atenţi, şi să sacrificăm nişte iluzii pentru ceva la care oricum am ajuns, în final.

Orice individ este unic, orice cale este unică, şi orice menire este unică. Faptul că existăm are un scop aparent ascuns („ascuns la lumină”, pentru cel pregătit să vadă), iar acest scop este tocmai menirea noastră, sau mai bine zis valenţa cea mai înaltă a ei.

La fel, şi în fiinţa noastră, pe lângă nenumărate alte părţi, există o parte mai înaltă, care ne inspiră şi ne ghidează necondiţionat, ne susţine oridecâte ori „o dăm în bară”, oferindu-ne mereu ceva mai bun şi mai înalt, oriunde ne-am afla pe drumul evoluţiei noatre. Această „parte înaltă”, superioară, ne îndeamnă, până în ultima clipă a vieţii, să urmăm prin alegerile noastre acele aspecte „încadrate” în menirea ce o avem, pentru că în tot ce avem de făcut sau putem face conform menirii, noi şi numai noi suntem singurele fiinţe din Creaţie care am putea face acel lucru în acea manieră unică, pentru a împlini/manifesta respectiva idee care este tocmai menirea noastră. Altfel spus, noi suntem cel mai potrivit canal de  manifestare pentru menirea pe care o avem. Altfel, nu am exista, sau am exista într-o altă formă, şi am avea alte caracteristici.

După cum am precizat mai sus, menirea nu ţine de a face ceva anume, ci de a fi tot mai mult cine simţim că suntem cu adevărat. Ea nu ţine astfel atât de mult de acţiunea în sine, ci mai degrabă de starea interioară pe care o avem, inclusiv cu privire la noi înşine; nu de ce facem, ci de cum facem tot ceea ce facem. Putem face acelaşi lucru, care să fie în acord cu menirea noastră, în două moduri: din teama de a nu ne termina proiectele „la timp”, de exemplu, sau din propriul ritm interior, fără grabă, pur şi simplu ca o exprimare liberă a profunzimilor fiinţei noastre, pentru că făcând acel lucru ne simţim împliniţi. Deşi acţiunea concretă este aceeaşi, diferenţa este enormă, şi totul ţine de atitudinea noastră lăuntrică, pe care, în fond, nu ne-o poate da (şi simultan nu ne-o poate nici lua) nimeni şi nimic.

O „metodă practică” în aprofundarea propriei meniri este următoarea: în orice moment, acţionează cu totul în direcţia care îţi aduce cea mai profundă împlinire sufletească perceptibilă în acel moment. Nu direcţia care aduce cele mai multe beneficii, nu direcţia care împlineşte cumva toate domeniile vieţii, nu alte direcţii care sunt mai mult gândite decât simţite.

Bineînţeles, putem avea momente în care să ne fie greu să discernem care este acea direcţie, dar atunci când inima şi mintea noastră sunt liniştite, inspiraţia vine singură. Şi, de principiu, la un moment dat există o singură direcţie, un singur aspect, o singură acţiune care simţim că ne aduce cea mai profundă împlinire. În contextul vieţii de aici, aşa cum este ea acum, putem avea chiar dificultăţi în a face ceea ce ne împlineşte cel mai mult, mai ales o bună parte a timpului. Totuşi, întotdeauna avem resursele necesare pentru a acţiona, fie câtuşi de puţin, în conformitate cu nivelul şi starea la care ne aflăm atunci. Întotdeauna cunoaştem urătorul pas de făcut, dacă suntem sinceri şi lucizi. Pentru că orice acţiune, chiar şi orice gând, creează un efect în direcţia dorită, şi adăugând fără încetare, chiar şi puţin câte puţin, se creează un fenomen similar bulgărelui de zăpadă care pe măsură ce se rostogoleşte, creşte tot mai mare şi mai mare. Oricât de mare ajunge, şi poate ajunge enorm, a pornit iniţial de la acel mic bulgărel care „nu şi-a găsit locul” şi fiind mai îndrăzneţ, a început să o ia la vale.

În concluzie, cea mai potrivită exprimare nu este că „eu am menirea asta”, ci „eu sunt menirea asta”. Într-un anume sens, ea m-a adus aici în această lume în care exist sub această formă şi nu alta, ea mă ţine în viaţă şi îmi dă tot ce am nevoie în momentul în care am nevoie, ea se „adaptează” dacă evoluez sau involuez şi ea îmi „determină” plecarea mea din această lume, atunci când nu o să mai am nimic de făcut sau când ceea ce pot să fac nu mai este potrivit aici, şi asta fie că am făcut „prea puţin”, fie că am făcut suficient în contextul lumii actuale. Nu se pune problema să descopăr menirea, ci să o aprofundez, exact din contextul în care mă aflu acum. Nu am ce descoperi pentru că ea este atât de intim legată de mine, încât însuşi actul căutării ar putea să mă îndepărteze de la ea. Pot doar să acţionez în conformitate cu acea „voce a sufletului”/intuiţie/inspiraţie, care simt că în interior îmi aduce cea mai înaltă şi mai sublimă stare, cea mai pură fericire, cea mai adâncă împlinire.

Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în urmarea neîncetată a menirii pe care o aveţi.

Următorul articol.

Prof astrolog Daniel Iepure