Paradoxul zeroului

    Imediat dupa meditaţia de dimineaţă, mintea mea care tocmai fusese „pusă la respect” pentru o vreme, a scăpat „la liber” şi a început să zburde nestingherită reacţionând şi gândind cu viteza luminii tot felul de lucruri despre orice a prins la îndemână. Şi cum atenţia mea vizuală tocmai fusese atrasă de ora care avea mai multe zerouri, s-a declanşat imediat o întreagă filozofie asupra acestei cifre, şi am descoperit astfel, că ea ascunde (evident, la lumină), un mare paradox. L-am numit aici paradoxul zeroului.

    Am învăţat încă de când ne ştim că „zero nu are valoare”. Atunci, de ce ne dorim (de exemplu) un cont „cu multe zerouri”? Ne dorim un cont „cu multă lipsă de valoare”? Evident că nuuu! Dimpotrivă, în acest caz zeorul, aşa fără valoare cum se prezintă el la prima vedere, pare să adauge valoare!

    Şi pentru că orice domeniu al vieţii (din perspectiva corectă, cu bun simţ şi armonioasă) respectă legile divine ale firii şi principiile pe care este clădită Manifestarea, am căutat răspunsul la întrebarea de mai sus (cea cu contul) în funcţionarea acestor principii şi iată ce am găsit:

    Zero este simbolul nimicului, vidului, golului. Ştim însă din spiritualitate, şi mai nou şi din fizica cuantică, faptul că vidul este creator, că „în nimic se află totul”, că nemanifestarea este leagănul tuturor potenţialităţilor şi din noile descoperiri, că densitatea vidului tinde spre infinit (ăsta da paradox!). Pentru doritori, o mică „bibliografie”: documentarul lui Nassim Haramein Întregul Negru – Black Whloe, din 2011. Descoperim că de fapt între nimic şi tot există o relaţie specială care tinde din anumite puncte de vedere către… egalitate.

    La nivelul conştiinţei umane, zeroul (printre altele) simbolizează şi starea de vid mental, de lipsă a agitaţiei minţii, de „gol”, de lipsă a judecăţii, care ştim, din cărţi, sau şi mai bine, din experienţă, că este o stare extrem de specială şi valoroasă. Cum a ajuns această stare aşa de specială să fie simbolizată tocmai de cifra fără valoare?

    Am observat atunci (sau mai precis spus am primit inspiraţia) că în toate aceste cazuri, zeroul nu este singur! El se suprapune peste ceva anterior, predecesor temporal, pe o bază, pe un suport. Zerourile contului bancar mult dorit se adaugă unei cifre diferite de zero (şi astfel îi sporeşte acesteia valoarea). Starea de vid mental se aşează peste o anumită „valoare” pe care omul a dobandit-o anterior prin experienţă. Vidul universal care este sursa a tot ce se manifestă se suprapune tăcutei existenţe a lui Dumnezeu care este „valoarea supremă şi absolută”, este tot ceea ce vedem, şi tot ceea ce nu vedem, şi infinit mai mult peste toate acestea la un loc. Vidul din care se naşte totul este doar o expresie a divinităţii şi îi dă acestea valoarea şi capacitatea de a se manifesta, de a crea, de a ieşi în exterior, în Creaţie.

    În conştiinţa omului? Exact la fel. Ştim foarte bine că marile inspiraţii şi idei pe care le avem „ne vin”, ne sunt insuflate, le primim, nu le „fabricăm” noi singuri cu mintea sau cu individualitatea noastră. Ele pot să apară pe un fundal în care suntem liniştiţi, calmi, superior receptivi, adică într-o stare care este o expresie (mai mică sau mai mare) a vidului, „a lui zero”. Dar ele se suprapun întotdeauna peste ceea ce eram noi, peste ce am acumulat anterior, peste trecutul nostru, peste experienţa noastră.

    Receptarea acestor idei, de cele mai multe ori, deşi nu are a face strict cu activitatea mentală, se suprapune totuşi unei minţi (unei individualităţi) bine puse la punct, cu o experienţă vastă, sau chiar uneia care posedă o anumită stare de genialitate. Marile idei, care vin din „marele Vid/Gol” nu sunt receptate de o minte slabă, josnică, înclinată către aspecte degradante sau exclusiv materialiste.

    Altfel spus, ar fi o imensă diferenţă dacă am întreba „ce faci?” şi am primi răspunsul „nimic” de la Buddha sau Einstein pe de o parte, şi de la Tarzan sau Bulă pe de altă parte. În primul caz ne aşteptăm la o stare de Nimic (vid mental pe suportul unei trăiri profund spirituale) sau la „coacerea” unei idei geniale, pe când în al doilea caz percepem o stare de inerţie neproductivă, superficială şi larvară.

    Aşadar, fiind „locuitorii” unei lumi manifestate, chiar pregnant ancorată în manifestarea (materia fiind manifestarea dusă la extrema densitate), cel mai înţelept este să velorificăm ambele valenţe: atât Plinul, valoarea vizibilă, experienţa, cunoaşterea concretă, puterea armonioasă, exchivalente cu prima cifră a contului, cât şi Vidul, Golul, suspendarea mentală, meditaţia, rezonanţa cu lumile spirituale şi implicit cu Dumnezeu, care cresc exponenţial şi valorifică profund şi autentic fiinţa şi experienţa noastră, precum zerourile nu doar adaugă (pas cu pas) valoare, ci o înzecesc, o înmiesc, sau o fac de milioane de ori mai mare.

   Vă doresc din suflet o zi plină de valoare atât materială/concretă, cât şi, mai ales, valoare aparent goală, dar plină de sens şi îndumnezeire.

Prof. astrolog Daniel Iepure

Importanţa cunoaşterii şi aplicării corecte a principiilor şi legilor divine autentice – despre principiile divine (1)

    Ai avut vreodată senzaţia că viaţa este nedreaptă cu tine? Sau că te confrunţi cu ceva mult peste puterile tale? Ei bine, povestea de mai jos este despre o astfel de situaţie şi despre modalităţi de a depăşi toate acestea.

    O personană apropiată mie a avut acum câteva săptămâni o situaţie foarte delicată. Deoarece pierduse ceva important, a intrat „spontan” într-o stare de zbucium şi aproape chin interior, la care, căutând explicaţii şi soluţii cu mintea, a ajuns chiar să îşi piardă încrederea în cei din jur la care ţinea cel mai mult; şi apoi să piardă parţial şi încrederea lor în ea… A rămas „paralizată” astfel, în această stare, mai multe săptămâni, fără dispoziţie de muncă, cu tensiuni interioare de-a dreptul „palpabile”, şi cu un consum energetic enorm.

    Situaţia s-a rezolvat de la sine la momentul potrivit, şi totul este în armonie din nou, dar în acea perioadă, nu am putut să nu observ cât de decisivă este în vieţile noastre de zi cu zi cunoaşterea şi aplicarea corectă a principiilor divine.

    La ce mă refer mai exact:

    La un moment dat, mă întrebase: „tu ce ai face în locul meu”? Deşi ştiam că acea situaţie poate nu m-ar afecta în asemenea hal, am urmărit să îmi amintesc şi eu „de ale mele” greutăţi şi situaţii dificile, la limită, astfel încât să îi dau un exemplu dintr-o perspectivă cât mai aproape de realitaea pe care o trăia. Şi când am început să gândesc (sau mai bine zis să relatez) ceea ce aş face (sau mai bine zis, chiar ceea ce am făcut, în ale mele momente delicate), am început să vorbesc, însă cuvintele mi se cam „opreau îm gât” deoarece simţeam o mare barieră legată tocmai de faptul că nu mă înţelege sau că nu simte cu toată inima la ce mă refer. Şi feedback-ul care a venit imediat apoi, mi-a confirmat asta…

    I-am zis că aş urmări să realizez că este vorba de karma mea (am pronunţat „destin”, deoarece persoana în cauză nu este la curent cu terminologia orientală), i-am zis că am încredere în Dumnezeu că El cu siguranţă ştie de ce ar  lăsa aşa ceva asupra mea, şi simultan l-aş întreba insistent să îmi dezvăluie ce am greşit altă dată ca să trăiesc acum asta, ce pot transforma astfel încât să nu mai am de a face cu situaţii de genul, ba chiar să îi mulţumesc (este vorba tot de Dumnezeu) pentru această lecţie (servită mie în „ambalajul” suferinţei), pentru a nu rămâne în continuare în acea condiţie jalnică (deoarece cu siguranţă nu este vreo cauză sau vreun germene plin de armonie care ar cauza aşa o suferinţă interioară). Am observat că deşi intuia la ce mă refer, din punct de vedere emoţional efectiv nu putea „cupla” şi nu putea asimila toată această perspectivă, pentru că „mersul” şi funcţionarea acestor legi şi reguli subtile îi erau necunoscute. Nu citise, nu aflase, nu experimentase o asemenea perspectivă…

    Există foarte puţine religii, respectiv tradiţii spirituale care pun accent preponderent pe valoarea practică a învăţăturilor, astfel încât ele să fie aplicabile în viaţa de zi cu zi, în situaţii concrete, şi apoi din aplicarea lor să rezulte nu frustrări mai mari pe vreun dumnezeu care ştie doar să pedepsească, ci dimpotrivă: armonie, vindecare, bunătate şi tot mai multă înţelepciune.

    Văd la mine şi la mulţi care îmi sunt aproape pe calea spirituală, că uneori este nevoie de luni sau ani de zile pentru a asimila (în totalitate, plenar) anumite concepte, perspective, puncte de vedere autentice din perspectiva principiilor Creaţiei. Şi asta se petrece îndeosebi pentru că noi am „cheltuit” perioade la fel de mari de timp, de ordinul anilor, în a „învăţa” opusul, din societatea actuală, care nu are încă fundamente spirituale: o perspectivă „îmbibată” de luptă, de dificultăţi, în care Dumnezeu, deşi aflăm că iubeşte necondiţionat, pedepseşte cu o mână de fier…

    De exemplu, poate lua foarte mult timp pentru a ne da seama la modul real, plenar, şi cu emoţiile, nu doar cu mintea, (să simţim, nu doar să ştim) şi chiar atunci în momentul de maxim al suferinţei, că Dumnezeu în continuare (chiar şi atunci) ne iubeşte la fel de mult (necondiţionat) şi că acea suferinţă este (dintr-un punct de vedere pe termen lung) un bine; şi că atitudinea noastră cea mai adecvată este nu aceea de a ne plânge de milă sau de a ne victimiza, ci aceea de a ne ridica moralul, de a mulţumi (da, am scris bine, de a mulţumi pentru acea suferinţă), şi de a avea faţă de ea o atitudine activă, în care, în loc să ne lăsăm „trântiţi de toţi pereţii” pentru că nu facem nimic, să avem elanul la nivel de conştiinţă (deoarece este vorba despre un  „gest” interior, atitudinal), de a „sări pe pradă” (pe suferinţă), de a o „devora” de sens, de înţelesuri, de răspunsuri: „ce îmi aduci, care este lecţia din spatele tău, ce am greşit de eşti pe aici, ce transformare a mea ar face să nu mai fie necesar să mai revii vreodată?” Toate acestea fiind (dacă nu este deja evident) întrebări adresate în mod direct şi activ, suferinţei şi stării din noi.

    Bănuiesc că deja aţi observat că această atitudine este exact opusă celor de fugă din faţa durerii, de victimizare, de complacere, de receptare pasivă a situaţiei. Şi aceasta este printre foarte puţinele atitudini care (dacă este pusă armonios şi plenar în aplicare) ne fac să devenim stăpânii destinului nostru, sau cu alte cuvinte, ne aşează la frâiele angrenajului fiinţei şi vieţii noastre. Abia de aici putem să ne accelerăm evoluţia şi să păşim pe drumul evoluţiei conştiente.

    Dar bine,… toate acestea de mai sus, incluzând trăirea efectivă, în conştiinţa noastră, a conceptelor din spatele lor (legea cauzei şi a efectului – karma, principiul necesităţii evoluţiei, şi multe altele) sunt rodul cunoaşterii acestora (şi am folosit intenţionat ideea de a cunoaşte, şi nu doar de a şti: este vorba de asimilarea acestora la modul practic nu doar teoretic, ca trăire şi simţire a lor, nu doar ca şi cunoaştere sterilă, exclusiv mentală).

    Aceasta se realizează mai întâi prin studiul lor atent, prin înţelegerea lor profundă, şi, absolut necesar, în paralel, prin punerea lor în practică: dacă ieri când eram bine am citit că Dumnezeu mă iubeşte şi atunci când îmi lasă anumite suferinţe (şi am avut o trăire excepţional de frumoasă conştientizând acest fapt), atunci azi când sufăr, hai să îmi amintesc plenar, atât informaţia pe care am citit-o ieri, cât mai ales trăirea din spatele ei – faptul că şi acum sunt iubit/-ă, faptul că şi acum Dumnezeu îmi oferă din iubire şi nu din răzbunare acea lecţie împachetată în suferinţă, şi alte înţelegeri colaterale acestor idei.

    Astfel, de cele mai multe ori, chiar dacă suferinţa mai este acolo prezentă, noi ne ridicăm instantaneu deasupra ei, şi din acel moment putem să o „digerăm” conştient, voit, din liber arbitru, matur, şi să asimilăm lecţia respectivă în câteva zile sau săptămâni (în loc de câţiva ani; sau în loc de câteva vieţi, presărate şi ele cu suferinţă la care răspundem cu o atitudine pasivă).

    Ei bine, aş fi vrut să pot trasmite toate acestea în timpul şi cu efortul aferent citirii unui articol persoanei în cauză, dar deoarece îi lipsea cunoaşterea acestor percepte, mă băteam constant de acel zid şi simţeam că literalmente vorbesc la pereţi… cu toată bunăvoinţa şi deschiderea de care dădea dovadă.

    Câtă energie şi cât timp ar fi economisit şi cât s-ar fi expansionat, ca şi conştiinţă această fiinţă umană, în momentul în care, apăsată de greutate fiind, i-ar fi fost clar  că Dumnezeu e tot acolo, că ceea ce se petrece este un efect karmic, că scopul însuşi al acelei eperienţe este învăţarea unei lecţii? Răspunsul, este cam dificil de contorizat…

    Ce face cunoaşterea profundă a principiilor şi legilor divine ale Creaţiei? Ne face (mai) fericiţi. Ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Ne ajută la modul real şi efectiv să trecem cu pace, cu linişte, şi în mod eficient peste greutăţile vieţii. Ne dezvăluie lecţiile din spatele suferinţei. Şi multe alte aspecte corelate cu cele de aici. Chiar şi un singur aspect din toate acestea ar fi suficient pentru a merita „cu vârf şi îndesat” efortul de a le parcurge, de a le aprofunda, de a le asimila.

    Vă doresc din suflet asimilarea grabnică a principiilor divine şi o viaţă trăită în deplină conformitate cu acestea.

Prof. astrolog Daniel Iepure

    P.S.: Dacă vrei să afli care sunt în cazul tău acele puncte mai vulnerabile în care îți este stringent necesară cunoaşterea şi aplicarea principiilor divine, şi de asemenea pentru multe alte răspunsuri la întrebări de bază ale vieţii, comandă o interpretare astrologică a hărţii tale natale aici.