Despre menire (1)

Ideea de a scrie acest articol a venit în urma unei întrebări  ce mi-a fost adresată, bineînţeles pe tema menirii. Am conştientizat faptul că mulţi căutători spirituali, din cauza neînţelegerii anumitor detalii, atunci când se izbesc de acest subiect stagnează, deşi firesc ar fi să păşească mai departe.  

Ce se întâmplă, de fapt, când vine vorba de menire?

puzzle

Ideea de menire „acoperă” o zonă mult mai largă decât mentalul nostru discursiv. De aceea, cu ajutorul minţii nu putem percepe decât o mică parte din ceea ce este cu adevărat menirea, iar pentru a o înţelege profund, este necesar să ne accesăm şi mitea superioară, supramentalul.

Mintea noastră percepe lucrurile cam în acest mod: „sunt o fiinţă umană, o individualitate, deci eu am o menire; pe care dacă nu am găsit-o, trebuie să o caut, să o găsesc, şi abia apoi mă pun pe treabă cu adevărat şi pot să aduc acestei lumi fărâma mea de adevăr şi de iubire”. Oamenii de obicei se împotmolesc chiar din start, la acea parte cu „îmi ştiu sau nu menirea mea adevărată”. Pentru că mintea, aşa cum este ea construită, are nevoie să înţeleagă, concret, că „menirea mea este să fac un anumit lucru; poate că treaba ce o am de făcut s-o schimba, dar asta trebuie să ştiu când se întâmplă, şi din acel moment încolo nu mai fac un anumit lucru, ci altul”. Cam aşa se desfăşoară raţionamentul minţii. Şi câtă vreme ne aflăm prinşi în această paradigmă, consumăm mult timp şi multă energie pentru a afla aşa zisa menire, căutând de cele mai multe ori prea departe, iar atunci nu o „vedem” tocmai pentru că ea se află mult aproape de noi…

Legat de ideea de a face un anumit lucru, vom vedea mai jos că un prim pas major în înţelegerea profundă a menirii nu ţine doar de a face ceva, ci în special de a fi, şi anume, a fi cine suntem cu adevărat.

Primul lucru care mi-a dat mult de gândit pe vremea în care aceste aspecte încă se clarificau în înţelegerea mea, a fost un citat din scrierile orientale, care spunea ceva de genul: „menirea te-a ales”. Asta, la acel moment, îmi întorsese oarecum pe dos tot ceea ştiam sau credeam până atunci despre menire.

Şi anume: nu eu mi-am ales înainte de naştere o menire pe care să o îndeplinesc, ci, într-un anume sens, un aspect, un lucru care se dorea manifestat în această lume, o idee, o părticică din voinţa divină m-a ales pe mine ca şi cel mai potrivit canal prin care ea poate să se manifeste aici (voi trata conceptul de „canal” sau „releu” într-un articol distinct).

Pornind de la citatul „menirea te-a ales”, am realizat în timp că ideea de menire este extrem de complexă şi (atenţie!) nu se reduce doar la a face un anumit lucru. Mai degrabă, prin natura ei, menirea determină ce anume este de făcut la un moment dat, şi aici vine următoarea parte inresantă a menirii, şi anume aceea că ea este într-un anume sens „adaptabilă”: niciodată nu o să  ne simţim inspiraţi de către divin să facem un anumit lucru pentru care nu suntem potriviţi, sau (chiar mai mult) pentru care nu suntem pregătiţi în acel moment. Menirea merge „mână în mână” cu propria noastră evoluţie spirituală, care, la rândul ei, este determinată de ritmul cu care alegem să ne parcurgem experienţele şi să ne învăţăm lecţiile. Cu cât interior ne apropiem mai mult de noi înşine şi, echivalent, de menirea noastră, aceasta ni se revelează tot mai mult, astfel încât uneori descoperim aspecte sau acţiuni care simţim cu toată fiinţa că fac parte din menirea noastră dar care, dacă cineva ni le-ar fi „livrat” cu ceva timp în urmă, ne-am fi crezut nepregătiţi pentru ele.

În aceeaşi ordine de idei, când acţionăm în conformitate cu menirea ce o avem, este posibil să continuăm acţiunea respectivă mai multă vreme, dar există cazuri în care ne simţim îndrumaţi înspre de o altă inspiraţie – către o altă acţiune care ne va împlini şi mai mult; uneori, aşa suntem „ademeniţi” în direcţia noastră cea mai înaltă, fără ca pe moment să vedem toate conexiunile şi implicaţiile viitoare ale acelei turnuri; de fapt, de cele mai multe ori nu vedem acel posibil viitor, şi abia după ce un „capitol” al vieţii noastre se încheie, privim uimiţi în urmă la „cât de minunat s-au legat toate”, recunoscând cu umilinţă că, pe atunci, nu aveam nicio idee că acel cutare lucru s-a întâmplat de fapt pentru a ne aduce în situaţia actuală.

Aşadar, nu gândirea, ci intuiţia este cea care ne poate conduce spre ce avem mai înalt în noi. Intuitiv, putem efectiv şti ce anume ne va aduce o anumită experienţă. Chiar dacă sistemele mentale sunt mai „dense” şi mai la îndemână, şi uneori le cedăm autoritatea interioară, în final, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ştim că atunci la început, de fapt, undeva în noi, intuiam cu precizie ce urmează să se întâmple; doar trebuia să fim atenţi, şi să sacrificăm nişte iluzii pentru ceva la care oricum am ajuns, în final.

Orice individ este unic, orice cale este unică, şi orice menire este unică. Faptul că existăm are un scop aparent ascuns („ascuns la lumină”, pentru cel pregătit să vadă), iar acest scop este tocmai menirea noastră, sau mai bine zis valenţa cea mai înaltă a ei.

La fel, şi în fiinţa noastră, pe lângă nenumărate alte părţi, există o parte mai înaltă, care ne inspiră şi ne ghidează necondiţionat, ne susţine oridecâte ori „o dăm în bară”, oferindu-ne mereu ceva mai bun şi mai înalt, oriunde ne-am afla pe drumul evoluţiei noatre. Această „parte înaltă”, superioară, ne îndeamnă, până în ultima clipă a vieţii, să urmăm prin alegerile noastre acele aspecte „încadrate” în menirea ce o avem, pentru că în tot ce avem de făcut sau putem face conform menirii, noi şi numai noi suntem singurele fiinţe din Creaţie care am putea face acel lucru în acea manieră unică, pentru a împlini/manifesta respectiva idee care este tocmai menirea noastră. Altfel spus, noi suntem cel mai potrivit canal de  manifestare pentru menirea pe care o avem. Altfel, nu am exista, sau am exista într-o altă formă, şi am avea alte caracteristici.

După cum am precizat mai sus, menirea nu ţine de a face ceva anume, ci de a fi tot mai mult cine simţim că suntem cu adevărat. Ea nu ţine astfel atât de mult de acţiunea în sine, ci mai degrabă de starea interioară pe care o avem, inclusiv cu privire la noi înşine; nu de ce facem, ci de cum facem tot ceea ce facem. Putem face acelaşi lucru, care să fie în acord cu menirea noastră, în două moduri: din teama de a nu ne termina proiectele „la timp”, de exemplu, sau din propriul ritm interior, fără grabă, pur şi simplu ca o exprimare liberă a profunzimilor fiinţei noastre, pentru că făcând acel lucru ne simţim împliniţi. Deşi acţiunea concretă este aceeaşi, diferenţa este enormă, şi totul ţine de atitudinea noastră lăuntrică, pe care, în fond, nu ne-o poate da (şi simultan nu ne-o poate nici lua) nimeni şi nimic.

O „metodă practică” în aprofundarea propriei meniri este următoarea: în orice moment, acţionează cu totul în direcţia care îţi aduce cea mai profundă împlinire sufletească perceptibilă în acel moment. Nu direcţia care aduce cele mai multe beneficii, nu direcţia care împlineşte cumva toate domeniile vieţii, nu alte direcţii care sunt mai mult gândite decât simţite.

Bineînţeles, putem avea momente în care să ne fie greu să discernem care este acea direcţie, dar atunci când inima şi mintea noastră sunt liniştite, inspiraţia vine singură. Şi, de principiu, la un moment dat există o singură direcţie, un singur aspect, o singură acţiune care simţim că ne aduce cea mai profundă împlinire. În contextul vieţii de aici, aşa cum este ea acum, putem avea chiar dificultăţi în a face ceea ce ne împlineşte cel mai mult, mai ales o bună parte a timpului. Totuşi, întotdeauna avem resursele necesare pentru a acţiona, fie câtuşi de puţin, în conformitate cu nivelul şi starea la care ne aflăm atunci. Întotdeauna cunoaştem urătorul pas de făcut, dacă suntem sinceri şi lucizi. Pentru că orice acţiune, chiar şi orice gând, creează un efect în direcţia dorită, şi adăugând fără încetare, chiar şi puţin câte puţin, se creează un fenomen similar bulgărelui de zăpadă care pe măsură ce se rostogoleşte, creşte tot mai mare şi mai mare. Oricât de mare ajunge, şi poate ajunge enorm, a pornit iniţial de la acel mic bulgărel care „nu şi-a găsit locul” şi fiind mai îndrăzneţ, a început să o ia la vale.

În concluzie, cea mai potrivită exprimare nu este că „eu am menirea asta”, ci „eu sunt menirea asta”. Într-un anume sens, ea m-a adus aici în această lume în care exist sub această formă şi nu alta, ea mă ţine în viaţă şi îmi dă tot ce am nevoie în momentul în care am nevoie, ea se „adaptează” dacă evoluez sau involuez şi ea îmi „determină” plecarea mea din această lume, atunci când nu o să mai am nimic de făcut sau când ceea ce pot să fac nu mai este potrivit aici, şi asta fie că am făcut „prea puţin”, fie că am făcut suficient în contextul lumii actuale. Nu se pune problema să descopăr menirea, ci să o aprofundez, exact din contextul în care mă aflu acum. Nu am ce descoperi pentru că ea este atât de intim legată de mine, încât însuşi actul căutării ar putea să mă îndepărteze de la ea. Pot doar să acţionez în conformitate cu acea „voce a sufletului”/intuiţie/inspiraţie, care simt că în interior îmi aduce cea mai înaltă şi mai sublimă stare, cea mai pură fericire, cea mai adâncă împlinire.

Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în urmarea neîncetată a menirii pe care o aveţi.

Următorul articol.

Prof astrolog Daniel Iepure

Ce este şi cum putem recunoaşte în noi starea de releu (1)

    Există momente în viaţa noastră în care trecem prin stări despre care putem afirma apoi că „nu au fost ale noastre”, fiind pe deplin conştienţi şi convinşi că noi înşine nu puteam „fabrica” aşa ceva, şi că în acel moment o realitate sau o energie superioară nouă s-a manifestat sau s-a exprimat prin noi.

    Să vedem în continuare mai în profunzime ce este şi la ce (ne) foloseşte starea de releu.

    Starea de releu sau canal (sau chiar mai mult, starea de releu/canal divin/dumnezeiesc) este o stare modificată de conştiinţă (foarte specială în cazul releului divin) în care fiinţa noastră este aliniată la o realitate superioară (respectiv divină) din care extrage anumite informaţii sau energii pentru a le manifesta apoi în lumea exterioară, sau în planul în care fiinţa în cauză se manifestă.

    Termenul englezesc preponderent folosit în literatura spirituală este acela de channeling şi se referă de obicei la acele persoane care transmit în lumea noastră informaţii şi energii provenite de la o fiinţă extraterestră cu un nivel superior de conştiinţă, de la un înger sau de la alte entităţi de ordin superior.

    Înainte de a trece mai departe la caracteristici, voi preciza un aspect important, punctat mai sus, şi anume „releu” versus „releu divin”. Deoarece caracteristica principală, care reiese din definiţia acestui concept, este acea de a aduce în această lume ceva de altundeva, vom putea categorisi şi deosebi foarte rapid „releele” în funcţie de calitatea energiei/informaţiei ce este adusă. Aceasta poate să fie superioară, divină (releul divin), medie, sau demoniacă, nefastă.

    Există din păcate şi forme malefice ale manifestării acestui fenomen, în care sursa este o fiinţă malefic orientată (de exemplu o fiinţă aparţinând planului demoniac). Vorbim aici despre fenomenul de posesiune demoniacă, care oarecum iese (chiar şi ca denumire) din categoria de „releu” deoarece acolo nu este respectat liberul arbitru al fiinţei umane. Aceasta, datorită karmei negative acumulate prin acţiuni rele săvârşite în trecut, sau poate chiar pe baza anumitor „pacte”/„contracte” pe care ea însăşi le-a făcut, este oarecum privată temporar (câtă vreme fenomenul de posesiune se manifestă) de capacitatea de a-şi manifesta liberul arbitru şi de a se opune astfel acelei conexiuni energetice malefice. De cele mai multe ori ea nu vrea în mod conştient sau voit să manifeste un rău, dar nici nu i se poate opune acestuia, dacă acele energii profund nefaste încă predomină în aura sa.

    De obicei termenul de „releu” este folosit pentru a exprima acele fenomene de transfer voit şi conştient de informaţie sau energie.

    Dacă sursa care se află în alt plan al manifestării (şi care poate să fie o energie sau chiar o fiinţă) nu respectă principiile divine, şi are astfel tendinţe „personale” sau poate chiar malefice, atunci calitatea „releului” scade drastic, şi în acest caz, atât fiinţa umană care realizează acest act cât şi „consumatorii” informaţiei sau energiei care vine prin acea fiinţă se expun unui risc mai mult sau mai puţin grav, dar oricum, de nedorit.

    De cele mai multe ori, dacă nu este vorba de un fenomen de posesiune, dar nici de o calitate foarte înaltă a energiei angrenate, apar fenomene de mediumitate, în care, chiar dacă manifestările nu sunt grave şi evident nocive, fiinţa umană în cauză nu are decât parţial capacitatea de acces voit sau de selecţie conştient realizată asupra a ceea ce primeşte. Aşadar, fenomenul de releu/channeling se poate declanşa aproape oriunde şi oricând, sau poate aduce informaţii şi energii care nu sunt în „cel mai bun interes” al evoluţiei spirituale a celor implicaţi în proces.

    Din aceste cauze şi nu numai, în continuare vom face diferenţa foarte clară între starea de releu şi starea de releu divin, şi în articolul 2 despre acest subiect vom analiza în profunzime cea de a doua variantă, care se caracterizează în specialprin faptul că ea nu încalcă (nici prin manifestarea ei, nici prin ceea ce aduce) principiile divine şi liberul arbitru al niciunei părţi implicate în acest context (fie că este vorba de releul în sine, fie că este vorba de cei cărora el se adresează).

    Voi schiţa acum principala caracteristică ce ne poate ecrana faţă de manifestările dizarmonioase ale entităţilor sau energiilor cu care putem veni în contact: solaritatea (emisivitatea). Deşi prin însăşi natura lui, manifestarea fenomenului de releu presupune receptivitate, adică exact opusul, este foarte important să păstrăm întotdeuna un echilibru interior şi o bună centrare a fiinţei noastre în jurul centrului Suprem şi Divin al fiinţei, care este Sinele, Scânteia dumnezeiască din noi. Dacă aceasta nu ne este cu putinţă într-un mod amplu şi la voinţă, putem atunci să urmărim să avem mereu sufletul treaz, să ne ascultăm şi să ne urmăm intuiţia (vocea sufletului), şi (foarte important) să respectăm cu stricteţe principiile dumnezeieşti ale firii şi ale Creaţiei în cadrul acestui proces.

    Deoarece în timpul realizării activităţilor în starea de releu, un control rigid (mai ales dacă este realizat la nivel mental, personal sau egotic) împiedică procesul însuşi, nu este cazul să ne „controlăm” în sensul strict al cuvântului. Dar este necesar să păstrăm întotdeauna vigilenţa conştiinţei, o anumită stare de luciditate supramentală asupra fenomenului şi asupra informaţiei/energiei pe care o vehiculăm. Astfel ne putem asigura chiar în mijlocul procesului, că ceea ce aducem în această lume serveşte unui scop eminamente benefic, este pozitiv, este constructiv şi respectă principiile divine.  

    Vom explora în continuare caracteristicile generale ale stării de releu.

    În primul rând, un „releu” este, precum obiectul cu acelaşi nume, o fiinţă oarecum privilegiată, care manifestă în mod evident (şi chiar necesar) anumite calităţi. Spun necesar, deoarece tocmai aceste calităţi sunt ingredientul de bază al aptitudinii de relelu. Calitatea de bază este rezonanţa fiinţei în cauză cu un anumit plan energetic sau cu o anumită fiinţă. Rezonanţa, foarte pe scurt, este capacitatea fiinţei de a se pune în acord cu acea realitate, de a o percepe, de ao simţi, pentru ca apoi să o aducă, precum face şi releul, în imediata sa apropiere – în planul de existenţă în care ea operează, adică în lumea noastră.

    Informaţiile şi energiile aduse sunt de nenumărate feluri şi acoperă, vorbind la modul general, foarte multe arii, domenii şi activităţi.

    Capacitatea de channeling (comunicarea unor informaţii captate telepatic) este una dintre cele mai eviente manifestări ale stării de releu. Toată arta este, de exemplu, bazată pe fenomenul de releu. Artistul, indiferent de arta pe care o practică, aduce, pe baza operei sale, un semntiment, o energie, o realitate cu care el rezonează şi care este evidentă pentru cel sau cea în care simţul artistic este treaz.

   Am putea chiar să afirmăm că fiecare dintre noi avem această capacitate mai mult sau mai putin trezită, deoarece noi toţi vehiculăm stări, energii, caracteristici, calităţi, care sunt în felul lor unice (nimeni altcineva nu le are modulate şi nuanţate exact în acea formă).

    Mai multe detalii importante, modalităţi practice, alte caracteristici de bază ale stării de releu şi ale ambianţei superioare în care se manifestă acest fenomen atunci când are la bază surse divine, le voi trata în articolul viitor.

    Vă doresc inspiraţie divină în tot ceea ce întreprindeţi.

    Prof astrolog Daniel Iepure

Pentru a afla catalizatorii stării de releu în fiinţa ta, comandă o consultaţie astrologică.

Citiți aici partea a doua a articolului.

Ce este şi cum putem recunoaşte în noi starea de releu (2)

    În această a doua parte a articolului despre starea de releu, vom afla cum poate aceasta să ne ajute în evoluţie şi cum este potrivit să o integrăm în fiinţa noastră pentru ca ea să funcţioneze corect şi să dea roade bune.

Citiți aici prima parte a articolului.

    După cum spuneam anterior, starea de releu este o stare de rezonanţă a fiinţei umane prin care aceasta din urmă preia anumite informaţii sau energii dintr-un plan superior (energetic) pentru a le manifesta apoi sub diferite forme în lumea fizică.

    În funcţie de calitatea „download-ului” adus, creşte sau scade şi calitatea stării de releu, şi în acest context am denumit starea de „releu divin” acea stare în care, dincolo de părerea personală a celui care este „releu”, informaţiile şi energiile aduse sunt din punct de vedere obiectiv, de natură divină, eminamente benefice, pure, înalţătoare, având ca scop elevarea fiinţelor spre care sunt îndreptate.

    Iar în acestă direcţie vom introduce acum necesitatea stării de umilinţă în contextul analizei tocmai a unui releu de telefonie mobilă (comparat cu fiinţa umană care manifestă starea de releu).

    După cum bine ştim, în epoca întunecată din punct de vedere spiritual prin care a trecut umanitatea, şi din care a început să iasă, de-a lungul miilor de ani puterea şi poziţiile înalte din punct de vedere ierarhic au fost în cele mai multe cazuri sursa unor situaţii şi exemple negative. În aceste cazuri, cei care au ajuns în astfel de roluri au fost deseori acaparaţi de setea de putere şi s-au manifestat dizarmonios sau chiar malefic, uneori. Vedem astfel că, cel puţin până acum, poziţiile „înalte” au fost majoritar privite într-o lumină sumbră, fie din cauza fenomenului explicat mai sus, fie din cauza invidiei celor meschini.

    Totuşi, au existat şi exemple deosebite în care aceste poziţii înalte din punct de vedere ierarhic au fost manifestate în mod profund armonios, exemplar, iar în aceste cazuri nu a fost niciodată absentă umilinţa. „Cine este umil, în realitate se înalţă”…

    Ce legătură are umilința cu starea de releu?

    Releul, prin definiția sa, presupune ocuparea unei poziţii înalte, astfel încât să îşi poată face menirea cât mai amplu. Pentru a răspândi undele sale pe o suprafaţă cât mai extinsă şi pentru a putea fi „vizibil” ca semnal din spatele unor forme de relief şi din spatele multitudinii de ziduri şi obiecte, pentru a ajunge la terminale (telefoanele mobile), un releu necesită o astfel de poziţie înaltă, vizibilă. Altfel el devine inutil.

    La fel, un om care va dori ca informaţia sa să poată să ajungă la mulţi oameni, pentru a-i ajuta, este de cele mai multe ori necesar ca acesta să aibă o anumită „vizibilitate”, să fie cunoscut şi oarecum popular. Chiar dacă el nu urmăreşte aceasta, calitatea creaţiei sale (sau mai bine zis calitatea informaţiilor sau operelor pe care le manifestă din starea de releu) se va face singură observată şi va ieşi în evidenţă. Ştim cu toţii că sunt foarte apreciaţi şi căutaţi acei oameni care „îşi fac treaba bine”, care îşi iubesc meseria, care oferă calitate în munca lor, spre deosebire de cei care, fiind egoişti, urmăresc exclusiv profitul, neglijând grija faţă de semenii lor.

    Totuşi, ne putem lesne imagina cât de penibilă este situaţia în care un releu şi-ar atribui lui însuşi undele radio pe care el doar le transmite… Sau, sinonim, canalul care şi-ar atribui rolul de izvor al apei, pe care el doar o poartă şi o pune la dispoziţie.

    Ei bine, la fel de penibilă este şi situaţia în care omul ajuns într-o poziţie înaltă îşi atribuie puterea, calităţile şi energia care în realitate îi vin întotdeauna de la Dumnezeu. Extrapolând, putem reflecta asupra faptului că însăşi făpturile noastre nu sunt ale noastre, deoarece nu noi ne-am creat pe noi înşine şi nu controlăm tot ceea ce avem (mă refer înseosebi la procesele involuntare şi subconştiente). Suntem „chiriaşi” în această lume şi doar utilizăm temporar ceea ce (în aparenţă) avem: bunuri, trup, minte, calităţi, etc

    În concluzia acestei idei, cel care se manifestă ca un releu divin va fi întotdeauna atent să îşi dubleze calităţile sale prin manifestarea umilinţei, astfel încât el să nu ajungă vreodată să creadă sau să se comporte ca şi cum este autorul ultim a ceea ce exprimă. Situaţia este mult mai delicată când vine vorba de aspecte şi energii divine, pentru că atunci este ca şi cum acel releu „ar fura de la Dumnezeu”, atribuindu-şi calităţi şi energii pe care el însuşi nu le poate crea, şi prin urmare nu îi aparţin.

    Releul este întotdeauna la dispoziţia sursei pentru care slujeşte (a companiei de telefonie mobilă), şi întocmai, omul care manifestă starea de releu divin este întotdeauna la dispoziţia lui Dumnezeu, prin ascultarea intuiţiei, astfel încât el să se asigure că oferă ceea ce transmite, cui, cât şi unde este necesar. Deşi o fiinţă specială care are un anumit har divin poate influenţa aproape hipnotic, chiar în bine şi foarte bine, pe aproape orice om, ea nu va utiliza acest dar pentru a „salva lumea” în mod forţat, „pentru că vrea să facă bine”, ci întotdeauna se va asigura că se află în aşa numita integrare divină, şi anume că se află conectată la acel flux armonios şi absolut înţelept care plasează fiecare fiinţă exact acolo unde este necesar, în contextul armoniei întregului Univers şi în contextul vastităţii timpului infinit. Dumnezeu nu grăbeşte pe nimeni să evolueze şi oferă conjunctura perfect potrivită conformă cu meritele şi de asemenea prilejul ideal pentru evoluţia fiecărei fiinţe din fiecare „colţ” al Creaţiei. O fiinţă care manifestă starea de releu divin ştie, observă şi respectă acest principiu.

    Aşadar, releul divin autentic nu „oferă binle cu forţa”, chiar dacă are o forţă foarte mare. De fapt, cu cât mai mare îi este puterea, cu atât mai mare îi este şi înţelepciunea, şi capacitatea de a respecta liberul arbitru al celor cu care intră în contact, de a rămâne „invizibil” unde şi când e cazul, de a fi ocultat la nevoie, aspecte care dealtfel sunt colaterale umilinţei. Ca o paralelă, Dumnezeu care este atotputernic, „nu simte nevoia” să arate asta sau să se arate în vreun anume loc sau timp. Doar cel care îşi doreşte din inimă să Îl trăiască şi să Îl simtă, şi apoi face efortul necesar, ajunge să fie absolut convins de omniprezenţa Sa.

    O altă caracteristică a celui care este releu divin, este acea de continuă şi constantă auto-perfecţionare şi evoluţie, de auto-purificare tot mai amplu şi profund realizată, pe toate planurile. Asta pentru că, a fi releu al unor energii presupune în primul rând rezonanţa cu ele, şi astfel omul în cauză va trebui mereu să „poarte asupra lui” germenele energetic al relităţilor superioare cu care va veni apoi în contact. El nu poate rezona (nu se poate acorda) cu ceea ce deja nu are parţial (sau „în miniatură”) trezit în propria lui fiinţă. De aceea el va manifesta constant şi din ce în ce mai amplu în viaţa sa, aspiraţie şi acţiuni în vederea auto-perfecţionării, autocontrolului, şi obiceiuri înălţătoare, şi va deveni progresiv un veritabil exemplu viu.

    În situaţiile în care cel care manifestă starea de releu nu îşi urmează intuiţia şi ajunge să greşească, cade în plasa setei de putere şi o utilizează greşit, sau manifestă energii impure şi degradante, se sustrage automat de la rezonanţa cu energiile înalte şi pure, ajungând mai mult sau mai puţin în imposibilitatea de a manifesta unele energii. Efectul este vizibil în exterior, şi apare cum că acel om nu mai „face lucrul la fel de bun”, nu mai emană aceeaşi putere benefică, aceeaşi prezenţă de spirit, aceeaşi iubire. Deşi aparent aşa ar s-ar putea constata, Dumnezeu în infinita lui compasiune nu „îi ia” calităţile, ci el singur se sustrage din fluxul înălţător şi constant evolutiv prin nerespectarea principiilor şi ordinii spirituale din viaţa şi din fiinţa sa.

    În concluzie, pentru a ne apropia de starea de releu divin în ceea ce întreprindem, este necesar să ne antrenăm în a ne urma intuiţia, să ne purificăm tot mai mult pe toate planurile, şi să înglobăm în fiinţa noastră umilinţa. Toate acestea crează în noi premizele evoluţiei spirituale, şi progresiv vom începe să simţim (sau să amplificăm, dacă este deja trezită), acea rezonanţă cu ceva ce ne este superior, oarecum suprauman, care se manifestă pentru binele semenilor şi care ne face simultan extraordinar de fericiţi. Manifestarea acelui dar, indiferent de natura acestiua, prin stările pe care ni le catalizează, prin binele pe care îl revarsă şi prin creşterea spirituală evidentă care apare, ne certifică faptul că în noi se dezvoltă stare de releu divin şi că facem paşi pe calea menirii noastre.

    Vă doresc succes şi înălţare pe calea trezirii stării de releu divin.

Prof astrolog Daniel Iepure

Pentru a afla catalizatorii stării de releu în fiinţa ta, comandă o consultaţie astrologică.