Arena s-a schimbat. Tribunele, nu…

    Când eram mic şi vedeam un film cu gladiatori, mă întrista ceea ce se petrece în arenă: bătaia, măcelul, sângele. Acum, mă întristează ceea ce se petrece în tribune. Şi mai mult, mă întristează faptul că în ultimii aproximativ două mii de ani, s-au transformat doar arenele, iar tribunele,… nu.

    Evoluţia umanităţii ar părea la o primă privire evidentă: avem tehnologie, viaţă mai uşoară, şi ne bucurăm aproape majoritatea de condiţii de care acum mai multe sute de ani se bucura doar o minoritate de oameni (căldură, siguranţa şi confortul locinţei, hrana din belşug, etc).

    Dar…

    Există anumite puncte de vedere din perspectiva cărora omenirea nu a evoluat substanţial. Ba chiar a stagnat. Iar în contextul introducerii de mai sus, mă refer la tribunele arenei. La masele de oameni. Şi la ceea ce se petrece în lumea interioară a omului care nu are aspiraţii înalte şi exigenţe cu privire la el însuşi.

    Ce se petrece în arenă?

    Într-adevăr, oamenii nu se mai măcelăresc, ci se „joacă” – exemplul fotbalului este cel mai amplu şi mai adecvat. Nu se mai comit crime care să fie adulate de către mase, ca pe vremea gladiatorilor. Motiv pentru care există aparenţa unei transformări substanţiale a omenirii. Dar cei care se luptau pe viaţă şi pe moarte în arenă, de cele mai multe ori erau sclavi, puşi în acea postură oribilă împotriva voinţei lor, ceea ce face ca această situaţie să nu mai fie un criteriu. Şi asta mai ales pentru că,…

    Ce se petrece în tribune?

    În tribune nu te obligă nimeni să mergi. Spectatorii se află acolo ca urmare a propriei lor alegeri. De unde şi întristarea mea: spiritul de turmă, plăcerea de a pierde vremea pentru câteva miligrame de adrenalină care nu aduc nimic substanţial în creşterea spirituală, sau măcar morală a omului.

    Şi dacă tot veni vorba de spiritualitate, majoritatea acestor conştientizări pe care le expun aici s-au născut în urma unui eveniment impactant pentru mine.

    Aveam obiceiul de a lua Clujul în lung şi-n lat, mai demult, pe când viaţa mea era ceva mai permisivă cu timpul şi cu distracţiile. Şi, fiind ca întotdeauna atras atât de ideea de noapte cât şi de ideea de lumină, aveam o plăcere deosebită să admir luminile de stadion. Pentru cei care cunosc Clujul, eram în Gruia la stadionul CFR, şi deoarece începea să se adune lume tot mai multă, am luat-o pe bicicletă, pe contrasens, pe Racoviţă în jos înspre centru (strada era blocată pentru maşini, şi plină de suporteri care mergeau spre „şapte străzi” şi apoi spre stadion).

    Văzându-i din faţă cum ei urcau, nu am putut să nu remarc un suporter ceva mai gălăgios decât majoritatea, care agita de zor un stindard. Şi cum am memorie vizuală destul de bună, mi-a atras atenţia, pentru că îl ştiam de undeva. După câteva secunde a venit atât răspunsul, cât şi şocul: îl văzusem de câteva luni, sau chiar cu un an în urmă, într-un context spiritual în care avea un rol destul de important, sau cel puţin vizibil (nu dau detalii pentru a nu ofensa persoane sau linii spirituale, pentru că nu asta îmi doresc). Am fost însă efectiv şocat de diferenţa de energie care emana din el acum, faţă de atunci.

    Nu am purtat mască de sfânt când a venit vorba de distracţie, şi nu consider că un căutător spiritual ar trebui să fie rigid în manifestări când se bucură sau se distrează în vreun fel (înţelept da, dar nu rigid). Dar empatizând cu omul respectiv în acel moment, am perceput (să îmi fie cu iertare) energii joase, inconştiente, gregare, degradante. Deloc înălţătoare. Şi pentru un moment am avut, precum un flash, imaginea unor oameni care merg la arena cu gladiatori…

    Dincolo de exemplul acesta (reiau, nu am nimic personal cu omul respectiv şi nici nu l-am mai întâlnit de atunci) mă gândesc însă la omenirea în ansamblu. Cu ce diferă ea acum (mă refer la spiritul de turmă atât de vizibil la unele meciuri) faţă de cum era pe vremea în care în arenă se „jucau” cu săbiile şi nu cu mingea? Ce simţ i-a făcut pe cei de atunci să aleagă astfel de experienţe şi ce simţ îi mână pe cei de azi în tribune? Şi înrebarea de bază: oare aceste imbolduri, separate de sute şi mii de ani, sunt atât de diferite în natura lor profundă, sau s-a schimbat doar decorul meciului (de la sabie la minge)?

    Şi întrebările pot continua: de ce mulţi oameni nu găsesc mai multă fericire în a experimenta delicii interioare, creative, armonioase (hai să nu îndrăznesc să zic aici şi spirituale). De ce spiritul acesta de turmă? Pentru ce? Unde duce? După un meci, două, trei, zece, după ani de zile petrecuţi în diverse activităţi mai „la periferia” conştiinţei, se simte vreo creştere? Apare vreo împlinire lăuntrică?

    Vă las pe fiecare dintre voi să (vă) daţi răspuns la toate acestea. Chiar vă rog să lăsaţi comentarii mai jos.

    Consider că pentru o evoluţie substanţială a omenirii, pe lângă proporţia numerică a celor care se transformă este necesară şi o transformare calitativă interioară, în adâncul inimii fiecăruia dintre cei care alcătuiesc acea majoritate, astfel încât trasnformarea respectivă să fie una profundă, şi nu doar „spoială şi lustru fără bază”.

Prof astrolog Daniel Iepure

    P.S. Pentru a găsi propriile tale tendinţe care necesită transformare şi punctele tale forte pe care te poţi baza în acest proces, comandă o interpretare astrologică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *