Cum ne recunoaştem menirea – despre menire (3)

    Primesc deseori întrebarea „(acum, că mi-am dat seama de importanţa cunoaşterii şi aplicării menirii), cum aflu care anume este menirea mea? Ce să fac concret?”

    Deoarece menirea însăşi, după cum am văzut în primul articol, este un drum autoadaptabil şi nu o realitate „statică”, respectând armonia şi liberul arbitru al vieţii celui care o trăieşte şi o explorează, găsirea răspunsului la această întrebare implică un drum, care nu este altul decât tocmai drumul menirii, în prima sa etapă.

    Altfel spus, în momentul în care începem să ne întrebăm care ne este menirea, este greşit a aştepta în mod anemic apariţia unui răspuns rigid sau căutarea unui astfel de răspuns pentru ca abia apoi să începem să ne mobilizăm în a ne realiza menirea.

    Din punct de vedere al ideii că menirea este acea realitate care urmăreşte să se exprime prin noi, căutarea acesteia (cel puţin în afara noastră) este un non sens. Este ca şi cum cel care îşi caută asiduu prin casă creionul pe care, mai devreme, l-a aşezat după ureche…

    Iar din punct de vedere al faptului că menirea este, după cum am descris tot în primul articol, „adaptabilă”  ca şi nivel al dezvăluirii sale, este din nou un efort inutil acela de a afla ceea ce poate deocamdată nu suntem pregătiţi să cunoaştem.

    Care este atunci, cea mai înţeleaptă atitudine?

    Acţiunea.

    Să facem ce deja ştim. Să facem acel lucru care ne-a fost inspirat de intuiţie. Să ne informăm acolo unde simţim inspiraţia cea mai profundă.

    Deoarece trăim într-o lume fizică, acţiunea, practica, exerciţiul şi experienţa directă au valoarea supremă. Acţiunea este însăşi primul pas pe acest drum al revelării şi apoi a punerii în scenă a menirii.

    Poate că în acest punct, unii ar spune: dar dacă drumul pe care o iau este greşit?

    Răspuns 1: până să te asiguri de asta, trece timp. În acel timp, experimentarea acelei acţiuni şi mai bine zis rezultatele eperienţei vor clarifica fără nicio umbră de îndoială dacă acel drum este bun sau nu.

    Răspuns 2: dacă drumul este greşit, câştigi o lecţie. Acum, la început, când „pierderile” sunt minime, decât să o înveţi mai târziu când nu îţi mai permiţi timp şi resurse pierdute sau când acestea capătă o valoare mai mare pentru tine.

    Ideea este că, ori pe ce parte întoarcem situaţia, avem de câştigat acţionând şi avem de pierdut aşteptând sau căutând la modul teoretic.

    Tot în urma unor experienţe de viaţă de cele mai multe ori, ne putem „antrena” să deosebim (să discernem) intuiţia (vocea sufletului) de celelalte voci ( de cele mai multe ori agitate) din interiorul nostru, iar dacă avem şi credinţa suficientă pentru a o urma, aceasta ne va scăpa de multe ocolişuri inutile.

   Şi acum, ideea finală, precum „cireaşa de pe tort”: ar fi absolut necesar să avem încredere deplină în principiul (nu idee, nu filozofie, nu fantasmă, ci principiu), că întotdeauna ştim următorul pas de făcut.

    Da, nu ştim tot drumul, pentru că însuşi drumul se va desfăşura într-un fel sau altul în funcţie de alegerile noastre şi de „viteza” noastră de evoluţie, dar, pentru momentul în care ne aflăm, există o paletă clară de nivele ale calităţii alegerilor de făcut: de la foarte înalte la foarte degradante. Sau mai scurt spus, de la foarte bune la foarte proaste. Dacă suntem suficient de sinceri şi atenţi cu noi înşine, pasul potrivit, alegerea înţeleaptă şi drumul cel bun, sunt în orice moment al vieţii, clar şi uşor de descifrat.

    În articolul viitor voi dezvolta 3 modalităţi de aflare a reperelor care ne conduc pe drumul menirii personale.

    Vă doresc succes în acţiunile dumnezeiesc inspirate pentru evoluţia voastră.

Prof. astrolog Daniel Iepure

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *