Despre menire (1)

Ideea de a scrie acest articol a venit în urma unei întrebări  ce mi-a fost adresată, bineînţeles pe tema menirii. Am conştientizat faptul că mulţi căutători spirituali, din cauza neînţelegerii anumitor detalii, atunci când se izbesc de acest subiect stagnează, deşi firesc ar fi să păşească mai departe.  

Ce se întâmplă, de fapt, când vine vorba de menire?

puzzle

Ideea de menire „acoperă” o zonă mult mai largă decât mentalul nostru discursiv. De aceea, cu ajutorul minţii nu putem percepe decât o mică parte din ceea ce este cu adevărat menirea, iar pentru a o înţelege profund, este necesar să ne accesăm şi mitea superioară, supramentalul.

Mintea noastră percepe lucrurile cam în acest mod: „sunt o fiinţă umană, o individualitate, deci eu am o menire; pe care dacă nu am găsit-o, trebuie să o caut, să o găsesc, şi abia apoi mă pun pe treabă cu adevărat şi pot să aduc acestei lumi fărâma mea de adevăr şi de iubire”. Oamenii de obicei se împotmolesc chiar din start, la acea parte cu „îmi ştiu sau nu menirea mea adevărată”. Pentru că mintea, aşa cum este ea construită, are nevoie să înţeleagă, concret, că „menirea mea este să fac un anumit lucru; poate că treaba ce o am de făcut s-o schimba, dar asta trebuie să ştiu când se întâmplă, şi din acel moment încolo nu mai fac un anumit lucru, ci altul”. Cam aşa se desfăşoară raţionamentul minţii. Şi câtă vreme ne aflăm prinşi în această paradigmă, consumăm mult timp şi multă energie pentru a afla aşa zisa menire, căutând de cele mai multe ori prea departe, iar atunci nu o „vedem” tocmai pentru că ea se află mult aproape de noi…

Legat de ideea de a face un anumit lucru, vom vedea mai jos că un prim pas major în înţelegerea profundă a menirii nu ţine doar de a face ceva, ci în special de a fi, şi anume, a fi cine suntem cu adevărat.

Primul lucru care mi-a dat mult de gândit pe vremea în care aceste aspecte încă se clarificau în înţelegerea mea, a fost un citat din scrierile orientale, care spunea ceva de genul: „menirea te-a ales”. Asta, la acel moment, îmi întorsese oarecum pe dos tot ceea ştiam sau credeam până atunci despre menire.

Şi anume: nu eu mi-am ales înainte de naştere o menire pe care să o îndeplinesc, ci, într-un anume sens, un aspect, un lucru care se dorea manifestat în această lume, o idee, o părticică din voinţa divină m-a ales pe mine ca şi cel mai potrivit canal prin care ea poate să se manifeste aici (voi trata conceptul de „canal” sau „releu” într-un articol distinct).

Pornind de la citatul „menirea te-a ales”, am realizat în timp că ideea de menire este extrem de complexă şi (atenţie!) nu se reduce doar la a face un anumit lucru. Mai degrabă, prin natura ei, menirea determină ce anume este de făcut la un moment dat, şi aici vine următoarea parte inresantă a menirii, şi anume aceea că ea este într-un anume sens „adaptabilă”: niciodată nu o să  ne simţim inspiraţi de către divin să facem un anumit lucru pentru care nu suntem potriviţi, sau (chiar mai mult) pentru care nu suntem pregătiţi în acel moment. Menirea merge „mână în mână” cu propria noastră evoluţie spirituală, care, la rândul ei, este determinată de ritmul cu care alegem să ne parcurgem experienţele şi să ne învăţăm lecţiile. Cu cât interior ne apropiem mai mult de noi înşine şi, echivalent, de menirea noastră, aceasta ni se revelează tot mai mult, astfel încât uneori descoperim aspecte sau acţiuni care simţim cu toată fiinţa că fac parte din menirea noastră dar care, dacă cineva ni le-ar fi „livrat” cu ceva timp în urmă, ne-am fi crezut nepregătiţi pentru ele.

În aceeaşi ordine de idei, când acţionăm în conformitate cu menirea ce o avem, este posibil să continuăm acţiunea respectivă mai multă vreme, dar există cazuri în care ne simţim îndrumaţi înspre de o altă inspiraţie – către o altă acţiune care ne va împlini şi mai mult; uneori, aşa suntem „ademeniţi” în direcţia noastră cea mai înaltă, fără ca pe moment să vedem toate conexiunile şi implicaţiile viitoare ale acelei turnuri; de fapt, de cele mai multe ori nu vedem acel posibil viitor, şi abia după ce un „capitol” al vieţii noastre se încheie, privim uimiţi în urmă la „cât de minunat s-au legat toate”, recunoscând cu umilinţă că, pe atunci, nu aveam nicio idee că acel cutare lucru s-a întâmplat de fapt pentru a ne aduce în situaţia actuală.

Aşadar, nu gândirea, ci intuiţia este cea care ne poate conduce spre ce avem mai înalt în noi. Intuitiv, putem efectiv şti ce anume ne va aduce o anumită experienţă. Chiar dacă sistemele mentale sunt mai „dense” şi mai la îndemână, şi uneori le cedăm autoritatea interioară, în final, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ştim că atunci la început, de fapt, undeva în noi, intuiam cu precizie ce urmează să se întâmple; doar trebuia să fim atenţi, şi să sacrificăm nişte iluzii pentru ceva la care oricum am ajuns, în final.

Orice individ este unic, orice cale este unică, şi orice menire este unică. Faptul că existăm are un scop aparent ascuns („ascuns la lumină”, pentru cel pregătit să vadă), iar acest scop este tocmai menirea noastră, sau mai bine zis valenţa cea mai înaltă a ei.

La fel, şi în fiinţa noastră, pe lângă nenumărate alte părţi, există o parte mai înaltă, care ne inspiră şi ne ghidează necondiţionat, ne susţine oridecâte ori „o dăm în bară”, oferindu-ne mereu ceva mai bun şi mai înalt, oriunde ne-am afla pe drumul evoluţiei noatre. Această „parte înaltă”, superioară, ne îndeamnă, până în ultima clipă a vieţii, să urmăm prin alegerile noastre acele aspecte „încadrate” în menirea ce o avem, pentru că în tot ce avem de făcut sau putem face conform menirii, noi şi numai noi suntem singurele fiinţe din Creaţie care am putea face acel lucru în acea manieră unică, pentru a împlini/manifesta respectiva idee care este tocmai menirea noastră. Altfel spus, noi suntem cel mai potrivit canal de  manifestare pentru menirea pe care o avem. Altfel, nu am exista, sau am exista într-o altă formă, şi am avea alte caracteristici.

După cum am precizat mai sus, menirea nu ţine de a face ceva anume, ci de a fi tot mai mult cine simţim că suntem cu adevărat. Ea nu ţine astfel atât de mult de acţiunea în sine, ci mai degrabă de starea interioară pe care o avem, inclusiv cu privire la noi înşine; nu de ce facem, ci de cum facem tot ceea ce facem. Putem face acelaşi lucru, care să fie în acord cu menirea noastră, în două moduri: din teama de a nu ne termina proiectele „la timp”, de exemplu, sau din propriul ritm interior, fără grabă, pur şi simplu ca o exprimare liberă a profunzimilor fiinţei noastre, pentru că făcând acel lucru ne simţim împliniţi. Deşi acţiunea concretă este aceeaşi, diferenţa este enormă, şi totul ţine de atitudinea noastră lăuntrică, pe care, în fond, nu ne-o poate da (şi simultan nu ne-o poate nici lua) nimeni şi nimic.

O „metodă practică” în aprofundarea propriei meniri este următoarea: în orice moment, acţionează cu totul în direcţia care îţi aduce cea mai profundă împlinire sufletească perceptibilă în acel moment. Nu direcţia care aduce cele mai multe beneficii, nu direcţia care împlineşte cumva toate domeniile vieţii, nu alte direcţii care sunt mai mult gândite decât simţite.

Bineînţeles, putem avea momente în care să ne fie greu să discernem care este acea direcţie, dar atunci când inima şi mintea noastră sunt liniştite, inspiraţia vine singură. Şi, de principiu, la un moment dat există o singură direcţie, un singur aspect, o singură acţiune care simţim că ne aduce cea mai profundă împlinire. În contextul vieţii de aici, aşa cum este ea acum, putem avea chiar dificultăţi în a face ceea ce ne împlineşte cel mai mult, mai ales o bună parte a timpului. Totuşi, întotdeauna avem resursele necesare pentru a acţiona, fie câtuşi de puţin, în conformitate cu nivelul şi starea la care ne aflăm atunci. Întotdeauna cunoaştem urătorul pas de făcut, dacă suntem sinceri şi lucizi. Pentru că orice acţiune, chiar şi orice gând, creează un efect în direcţia dorită, şi adăugând fără încetare, chiar şi puţin câte puţin, se creează un fenomen similar bulgărelui de zăpadă care pe măsură ce se rostogoleşte, creşte tot mai mare şi mai mare. Oricât de mare ajunge, şi poate ajunge enorm, a pornit iniţial de la acel mic bulgărel care „nu şi-a găsit locul” şi fiind mai îndrăzneţ, a început să o ia la vale.

În concluzie, cea mai potrivită exprimare nu este că „eu am menirea asta”, ci „eu sunt menirea asta”. Într-un anume sens, ea m-a adus aici în această lume în care exist sub această formă şi nu alta, ea mă ţine în viaţă şi îmi dă tot ce am nevoie în momentul în care am nevoie, ea se „adaptează” dacă evoluez sau involuez şi ea îmi „determină” plecarea mea din această lume, atunci când nu o să mai am nimic de făcut sau când ceea ce pot să fac nu mai este potrivit aici, şi asta fie că am făcut „prea puţin”, fie că am făcut suficient în contextul lumii actuale. Nu se pune problema să descopăr menirea, ci să o aprofundez, exact din contextul în care mă aflu acum. Nu am ce descoperi pentru că ea este atât de intim legată de mine, încât însuşi actul căutării ar putea să mă îndepărteze de la ea. Pot doar să acţionez în conformitate cu acea „voce a sufletului”/intuiţie/inspiraţie, care simt că în interior îmi aduce cea mai înaltă şi mai sublimă stare, cea mai pură fericire, cea mai adâncă împlinire.

Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în urmarea neîncetată a menirii pe care o aveţi.

Următorul articol.

Prof astrolog Daniel Iepure

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *