Sunt o parte a Marelui Tot – despre menire (2)

    Acest articol are rolul de a ne trezi atenţia cu privire la un alt adevăr aparent ascuns, dar care se află la lumina oricărei conştiinţe treze: o paradigmă mult mai vastă asupra vieţii şi funcţionării noastre ca oameni.

    Suntem, fiecare dintre noi, „celule” în diferite niveluri crescânde ale „trupului” ierarhiei universale: familie, comunitate, localitate, ţară, umanitate, galaxie, Cosmos, Creaţie (planul fizic împreună cu toate planurile energetice de Manifestare).

    Ce înseamnă asta? În primul rând, înseamnă că nu suntem singuri! (ar fi un bun subiect de meditaţie cel care se află în vreun moment de suferinţă…). Chiar şi fără a avea acces perceptiv la nivelurile energetice ale Creaţiei, constatăm cu uşurinţă că nu putem fi niciodată în totalitate izolaţi faţă de sistemul în care funcţionăm.

    Nivelul actual de dezvoltare al conştiinţei umane, este unul bazat pe individualitate (personalitate, ego, şi alte denumiri în funcţie de context). Însă această perspectivă este din anumite puncte de vedere orientată în sens invers legilor divine ale manifestării.

    Dumnezeu a creat totul exact aşa cum se aude (citeşte) aici: precum un tot: funcţional, organic şi sistematizat. Chiar dacă este alcătuit din miriade de părţi, acestea sunt părţi, şi prin urmare nu se pot izola în totalitate faţă de sistemul din care fac parte. Şi nici nu este cazul…

    Un bun exemplu sunt degetele mâinii care, deşi oarecum separate în inidividualitatea lor de degete, ele nu sunt de fapt decât extensii ale mâinii, şi nu pot funcţiona fără de aceasta (precum şi noi suntem „extensii” ale lui Dumnezeu şi nici măcar nu ne putem concepe existenţa, separată de Creator).

    Pentru buna (chiar perfecta) funcţionare a acestor părţi în totul de ansamblu, El a creat şi anumite Legi-Principii, care guvernează şi ordonează totul. Aceste principii, împreună cu imposibilitatea de izolate totală, sunt două aspecte interdependente: legile Universului ne „îndeamnă” sau chiar ne „forţează” să conlucrăm cu exteriorul (cu ceilalţi, cu alte aspecte, fiinţe sau niveluri ale Creaţiei) şi în acelaşi timp comunicarea, conlucrarea şi conectarea noastră cu orice din exterior se face pe baza acestor legi şi generează armonie doar atunci când aceste legi sunt respectate.

    Putem deduce uşor din acest punct de vedere că noi de fapt avem un loc mai mult sau mai puţin „prestabilit” în tot acest angrenaj, şi că în Creaţia lui Dumnezeu „nu suntem de capul nostru”. (Este un subiect foarte vast pe care îl voi integra într-un set mai amplu de articole, cu subiecte precum liberul arbitru, menirea, şi altele). Pe scurt, şi pentru acum , voi preciza doar că legătura dintre noi şi sistemul în care ne aflăm este realizat dintr-un anumit punct de vedere de manirea noastră.

    Revenind la exemplul cu degetele, putem să îl extindem la organe. În totul coeziv al anatomiei şi fiziologiei omului, fiecare organ joacă un anumit rol. Adică are o anumită menire. Pentru ca totul să funcţioneze armonios, organele trebuie să funcţioneze la parametrii precişi şi optimi. Altfel apare boala. Sau moartea.

    Ce se petrece cu un organ sănătos? Funcţionează la locul lui şi face o anumită sarcină pentru bunăstarea armonioasă a ansamblului corporal.

    Ce se petrece cu un om „sănătos” din punct de vedere al rolului său în societate/umanitate/Creaţie? Funcţionează la locul lui şi realizează o anumită menire pentru armonia de ansamblu a sistemelor superioare în care este precis integrat (sau mai bine zis, divin integrat).

    Şi precum un organ care primeşte la locul lui toate cele necesare pentru a-şi face treaba, la fel un om, dacă se află integrat acolo unde este armonios necesar, preimeşte la rândul lui de la Univers tot ce are nevoie pentru a-şi face menirea. Altfel spus, nu duce lipsă de nimic.

    Toate situaţiile de dizarmonie, eşec, lipsă, frustrare, neajuns, rău, suferinţă, se petrec din cauza lipsei de „aliniere” dintre om şi ansablul din care face parte. Altfel spus, din cauză că nu îşi face menirea.

    Imaginaţi-vă doar, un organ care o ia razna la fugă prin corp, pentru că aşa i s-a pus lui pata, sau pentru că aşa consideră el că este bine (fără să îi pese de exterior), sau pentru că a fost împins din cine ştie ce suferinţă… Poate vreo „suferinţă din dragoste” pentru un alt organ…

    Deşi nu vedem asta cu ochii fizici, situaţia este simultan la fel de ironică şi la fel de gravă şi pentru om. Ruperea de Dumnezeu, trăirea în afara menirii şi în afara fluxului binelui şi bunăstării sunt realmente „boli” dintr-o perspectivă spirituală. Iar în contextul actual al omenirii, dizarmoniile de tot felul au ajuns să fie considerate ca fiind fireşti, iar „lupta pentru supravieţuire, ceva la ordinea zilei…

    Dar pentru că noi nu „trăim doar pentru a plăti facturi şi pentru a muri”, adică nu existăm doar pentru noi înşine, este binevenit şi chiar stringent necesar să funcţionăm în armonie cu locul nostru dat de Dumnezeu şi primit „cu dragă inimă” de sufletul nostru, să ne trezim din punct de vedere spiritual, şi să ne realiză menirea.

    Putem începe întotdeauna (cum este de altfel şi firesc), de la locul în care ne aflăm şi să simţim cu inima dacă ceea ce suntem şi ceea ce facem este „aprobat” de inima noastră, de intuiţia noastră, de aşa zisa voce a sufletului.

    Nu este cazul întotdeauna să creştem pe vreo anumită treaptă ierarhică a lumii în care ne aflăm, dar este necesar să aducem un plus de calitate şi valoare exact acolo unde aflăm, iar acest lucru ne va aşeza spontan şi armonios, poate progresiv, către locul care ne aparţine.

    Revenind la exemplul anatomic, creierul şi colonul (spre exemplu) au fiecare locurile lor foarte bine stabilite şi ar fi un dezastru dacă ar face schimb de roluri. Sau de locuri… Precum la fel de dezastruos ar fi să existe o societate în care să fie doar regi şi niciun cavaler, sau doar cavaleri fără niciun rege.

    Revenind la exemplul de la început, cu cel care suferă din singurătate, se spune că pentru a învinge depresia este suficient să dăruieşti ceva: zâmbet, floare, cadou, serviciu, sau cu atât mai mult o acţiune în conformitate cu propria menire. Acest gest, în aparenţă mic, pune în funcţiune legi foarte importante ale Universului, şi are o caracteristică aparte: îl scoate pe om din limitele sale şi îl orientează către ansamblul din care face parte. De aceea şi efectul lui este atât de special.

    Vă doresc tuturor suuces dumnezeiesc în aflarea şi în punerea neîntârziată în practică a menirii pe care o aveţi.

Prof astrolog Daniel Iepure

Următorul articol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *